Dragoste, tătucă!

Se întâmpla acum 18 ani, când păşeam pentru prima dată pe drumeagul către Schitul Vovidenia, al Mănăstirii Neamţ. Era pe la ceasul al IX-lea, când soarele scăpăta înspre asfinţit. Toaca trimitea veste de rugăciune spre chiliile călugărilor şi spre plaiurile domoale din jur. Lemnul a tăcut, iar peste pripoare şi colnice care ocrotesc acest binecuvântat schit închinat Maicii Domnului s-a aşternut o tainică linişte. Îndată clopotele au început a suna măreţ într-o firească înlănţuire. Ecoul vechilor arămi chemă monahii să umple orologiile cu necurmate rugăciuni. Natura din jur a reacţionat şi ea. Din tăurile singurătăţii se auzeau vuietele stăruitorului clocot. În această simfonie de sunete am observat un bătrân împovărat de ani că iese dintr-o căsuţă, croindu-şi drum printre fânaţe proaspăt cosite, către casa lui Dumnezeu. Îi dau bineţe, iar el îmi răspunde cu multă căldură: Măicuţa Domnului să ne ocrotească! L-am privit cu o nesătulă veneraţie. Era un călugăr cu chip luminos a cărui barbă răsfirată îi acoperea obrazul brăzdat de vremi şi cine ştie de câte nevoi. Avea ochi mari, de un albastru intens, care mă priveau cu nemeritată blândeţe. După ce am devenit frate de mănăstire am aflat cine era, monahul Iosif Gugeanu.

Despre el aş vrea să aştern câteva rânduri aici, fără pretenţia ca ele să fie spectaculoase. Dintru început voiesc să spun că părintele Iosif era foarte retras. Nu îndrăgea să facă poze, nu îi plăcea să vorbească despre viaţa lui. Poposeam adesea în chilia sa, tainic luminată de pâlpâitul candelei care nu se stingea niciodată, şi doar după ce am câştigat încrederea îmi mai povestea câte ceva din zbuciumata-i viaţă. Din aceste mărturisiri încerc să încropesc o biografie smerită, dar luminată de chipu-i reverenţios şi plin de cuminţenie.

Ilie Gugeanu s-a născut cu două zile înainte de sărbătoarea Sfântului Ilie a anului 1914, în localitatea Podu-Iloaiei, judeţul Iaşi, părinţii lui, Dumitru şi Maria, hărăzindu-i numele măritului prooroc. Primii ani de viaţă ai pruncului au fost zbuciumaţi, căci lumea clocotea din pricina primei conflagraţii mondiale. Tatăl său a fost luat în concentrare, iar el a rămas doar în grija mamei, care i-a sădit în inimă dragostea faţă de Dumnezeu. După absolvirea şcolii elementare, tânărul se înscrie la Seminarul Teologic din Iaşi, dar timpurile erau potrivnice studiului, căci liniştea ţării a fost tulburată din nou de glasul armelor. România intrase în cel de-al Doilea Război Mondial. În aceste condiţii, Ilie Gugeanu, deşi terminase al şaselea an de seminar, a întrerupt şcoala şi a plecat pe front. După terminarea războiului a trebuit să facă faţă altor încercări: foamete, răpirea brumei de avere şi a pământurilor odată cu colectivizarea anilor â60. Visul de a deveni preot s-a spulberat, dar nu s-a îndepărtat de Biserică, a fost cantor, aducându-şi astfel obolul la înfrumuseţarea sfintelor slujbe prin vocea-i liniştită şi caldă. S-a căsătorit şi a avut un copil, dar dorul de a sluji total lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. După ce unicul vlăstar şi-a găsit rostul în viaţă, soţia lui s-a călugărit la Mănăstirea Agapia, iar el s-a închinoviat la Schitul Sihla. Sub oblăduirea iscusitului duhovnic Paisie Olaru, a primit îngerescul chip, cu numele Iosif. De la preabunul său părinte a învăţat ce sunt răbdarea, smerenia şi ascultarea, dorindu-şi cu ardoare un colţişor de rai.

În 1985, Cuviosul Paisie s-a reîntors la chilia sa din Sihăstria, iar ucenicul a dorit să-i fie aproape. Monahul Iosif a stat în Sihăstria până ce Dumnezeu a chemat la Sine pe ieroschimonahul Paisie, acest uriaş al spiritului românesc. Căutător de multă linişte, părintele Iosif a găsit în Schitul Vovidenia locul apusului său. Din anul 1991 până-n clipa mutării sale în locaşurile cele nepieritoare, el s-a rugat şi a aşteptat întâlnirea cu Stăpânul vieţii şi al morţii, aici, în Poiana liniştii. Aşa l-am cunoscut pe călugărul Iosif. Un iubitor statornic al pravilei, al smeritei cugetări şi al ascultării. Nelipsit de la sfintele slujbe, părintele Iosif se ruga retras într-un ungher al bisericii. Acolo îl observam cum rostogolea nodurile metaniei bătătorite de atâta corvoadă duhovnicească. Nu de puţine ori vedeam pe obrazu-i brăzdat de vremi câte o lacrimă ca de cristal care se rostogolea cu repeziciune către barba căruntă, ascunzându-se de privirile iscoditoare pentru ca pocăinţa smeritului rugător să rămână o taină numai de Domnul ştiută. În clipele mai grele, alergam către chilia lui. Bătrânul îmi asculta ofurile şi mă îmbărbăta: Tătucă, ca un rob al Domnului să fii, cu capul plecat să taci şi să te rogi când eşti ispitit. Deşi nins de vreme, monahul Iosif făcea ascultare după putere, la pangar sau la trapeză. Îmi amintesc că odată egumenul l-a pus să ne şi gătească, căci restul obştii trebuia să mergem la câmp. Deşi avea peste 80 de ani, cu o dăruită însufleţire s-a apucat de treabă. Masa a fost peste aşteptări. L-am întrebat: Părinte Iosif, cum ai făcut de au ieşit aşa de gustoase bucatele? Încărunţitul bucătar, ostenit de roboteală, mi-a răspuns cu obişnuita glagore: Dragoste, tătucă!!!

De sărbătoarea Sfântului Dimitrie a anului 1996, părintele, după ce a postit şi s-a spovedit, a primit cu nesfârşită bucurie Sfânta Euharistie. La prânz, trapezarul i-a dus la chilie să guste din bucate. A mulţumit cu lacrimi în ochi, cum făcea de obicei. Seara, fratele rânduit a bătut din nou la uşa călugărului cu aceeaşi pricină. Părintele a pregetat să răspundă şi de aceea a intrat. Monahul Iosif deja îşi începuse călătoria către veşnicie. Mâncarea de la prânz era neatinsă. S-a hrănit cu merinde cereşti şi de aceea nu a mai avut nevoie de cele materiale.

Ceaslovul era deschis la rugăciuni de mulţumire după dumnezeiasca euharistie, iar alături pe pat, tătuca, cum adesea obişnuiam să-i spunem, adormit. Candela răspândind aceeaşi lumină lină a fost martoră la creştineasca despărţire de această lume, când Mântuitorul Hristos a trimis îngerul să cerceteze sufletul robului Său, Iosif monahul, şi să-l ridice către cereştile locaşuri.

Smerenia, înţelepciunea, dragostea lui pentru pravilă au rămas pentru noi paradigmatice trepte de urcuş duhovnicesc. Lipsa vreunei fotografii a monahului Iosif este compensată de chipul său luminos, care a prins contur în bronzul inimilor noastre dornice de revedere cu acest iscusit măsurător al timpului în boabe de metanie.