Dragostea care calcă pe morminte

Despre morţi, numai de bine, aşa spune proverbul care vine dintr-un bun-simţ elementar, dar şi dintr-o normă creştinească nescrisă, aş spune, ilustrând dorinţa omului cumsecade de a vorbi frumos despre cineva când tocmai a murit. Poate pentru ca şi Domnul să vadă acel om în lumina aceasta frumoasă şi să-i ierte păcatele. Despre marele poet Adrian Păunescu s-a vorbit mult zilele acestea şi s-a vorbit în general de bine. Unii s-au găsit însă să îl vorbească indirect de rău pe scriitor, acuzându-i pe admiratorii lui, care, din prea mult zel, la înmormântare, s-au înghesuit foarte tare ca să-l mai vadă o ultimă dată. Şi n-au mai ţinut cont peste ce umblau, au călcat cu bocancii peste mormântul lui Nichita Stănescu şi peste ale altor scriitori înmormântaţi în vecinătate.

Sunt convinsă că acei admiratori de poezie păunesciană sunt la fel de înflăcăraţi iubitori de poezie scrisă de Nichita şi este în firescul lucrurilor să se întâmple ca gloria unuia să fie şifonată pe moment de gloria altuia dintre poeţi. În fond şi la urma urmei, întâmplarea aceasta ne arată cât de trecătoare este gloria oricărui muritor, fie el şi poet, cunoscut şi iubit la un moment dat de o ţară întreagă şi care va rămâne cu siguranţă în rândul celor mai mari scriitori români. Îmi pare o parabolă numai bună să înţelegem că totul în ceea ce îl priveşte pe om este trecător, că nimic nu ţine o veşnicie în afară de veşnicia însăşi, fireşte, dar pe care omul o primeşte de la Creator, şi de această veşnicie - de felul cum ne va fi ea - este bine să ne îngrijim, ea fiind postumitatea noastră pe care o vom trăi direct. Postumitatea care rămâne după noi, în sensul clasic, literar, este frumoasă şi bună, dar rămâne mai mult ca o mângâiere pentru urmaşi, o consolare în "valea plângerii" pentru generaţiile care vor putea trăi viaţa mai frumos pe pământ prin ceea ce unii dintre înaintaşi au creat valoros şi le-au lăsat.

Cei care i-au certat pe fanii lui Adrian Păunescu pentru că au impietat mormintele celorlalţi scriitori din dorinţa de a fi mai apropae de sicriul lui uită că va veni o vreme când şi mormântul lui Păunescu va fi călcat în picioare de nişte admiratori ai vreunui alt mare om de litere, care se va duce şi el la locul pregătit oricărui om. Şi, în definitiv, ce frumos este ca oamenii să aibă atâta dragoste pentru cineva, încât să uite că nu este bine să calce pe morminte. Este ca şi cum poezia însăşi a călcat peste acele morminte, înnobilându-le cu neuitarea.