„Dreptatea“ care L-a omorât pe Hristos

Poate dezamăgitor pentru unii, Hristos nu a venit să adauge o nouă lege celei date de Dumnezeu profetului Moise pe Sinai şi nici măcar să susţină una dintre tendinţele gândirii iudaice de acum 2000 de ani. Printre fariseii purişti, zeloţii naţionalişti, printre nesuferiţii vameşi, colaboratori ai autorităţilor romane ocupante sau în mijlocul poporului ameţit de tentaţiile cosmopolitei şi sincreticei culturi elenistice, Hristos s-a manifestat la fel de liber. S-a întreţinut cu fariseii şi cărturarii atotştiutori (pe teme şi în tonuri diferite), a ţinut cursuri de teologie samarinencei pe ghizdeaua unei fântâni, a mâncat în casa vameşului, a hrănit mii de oameni (cine ştie de ce neam sau credinţă), de faţă cu mii de oameni a rostit „Tatăl nostru“, rugăciune care a rămas cea mai scumpă sufletului creştinesc.

Fariseii, negri de mânie, I-au reproşat că strică legea pe care Însuşi Dumnezeu o scobise cu degetul Său, odinioară, pe tablele de piatră. Răspunsul pe care-l primesc aceştia de la Mântuitor e aproape ameţitor: „N-am venit să stric legea, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17). Cum a împlinit Hristos Legea dacă, de atâtea ori, a dat impresia că nu-I păsa deloc de ea? Ce mai era de adăugat la o lege pe care Însuşi Atotputernicul părea că o decretase?

Ei bine, în ciuda atotştiutorilor cărturari şi farisei mai era ceva de adăugat, ceva care părea să schimbe din temelii concepţia despre o lume construită pe autoritate, frică şi răzbunare. Iar ce a adus Hristos a schimbat însăşi înfăţişarea lui Dumnezeu.

„Eu sunt Cel ce sunt“ (Ieşirea 3, 14), tună Iahve în Vechiul Testament. „Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8), spune evanghelistul Ioan, purtând încă în minte faptele, cuvintele şi smerenia Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Hristos nu a dărâmat legea, nu a promovat anarhia şi relativismul, însă iubirea, ca explicaţie a tuturor câte există şi fundament al relaţiilor dintre oameni şi dintre aceştia şi Dumnezeu, trebuia să schimbe lumea. Şi, într-adevăr, a schimbat-o. Poate nu în acel fel şi într-atât cât au sperat cei care îşi doresc să-i facă pe oameni fericiţi cu forţa, adică prin lege. (Spunea P. Ţuţea că şi comuniştii au vrut - dar după mintea lor - să ne facă fericiţi: „Bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama dracului!“)

Hristos a adus harul, a dăruit oamenilor şansa de a deveni dumnezei, spun Sfinţii Părinţi, chiar dacă asta sună scandalos pentru contemporanii noştri. Iar cine a primit harul şi l-a cunoscut pe Hristos nu mai are nevoie de lege ca să ştie cum să se raporteze la semeni ori cum să fie bineplăcut lui Dumnezeu.

Se iscă o întrebare: cum se face că Biserica, cea care păstrează tezaurul învăţăturilor şi al harului mântuitor, se guvernează după legi? De ce nu au fost şi nu sunt lăsate lucrurile pe seama spontaneităţii?

Pentru că harul nu conduce la o eludare a legilor, ci la o depăşire, o transgresare a lor; iar cel care a primit (şi înţeles) harul este, calitativ, deasupra normelor impuse de legi, de orice fel ar fi acestea. Este deasupra oricăror legi şi regulamente, fără a fi, însă în vreun fel, în contradicţie cu ele.

În Biserică se află harul, însă sunt necesare şi legile pentru buna rânduială a lucrurilor. Avem, de bună seamă, canoane ale marilor sfinţi pentru toate păcatele, însă există şi „socoteala“ duhovnicului, care este deasupra canoanelor. O socoteală în care norma poate fi „corectată“ de iubire, de înţelegere, de speranţă.

Cu toate acestea, tentaţia legităţii pare, uneori, să covârşească harul şi iubirea. Dacă sfinţii de odinioară au fost riguroşi cu ei înşişi, dar înţelegători cu ceilalţi, unii semeni de-ai noştri de astăzi (care sunt sfinţi doar în închipuirea lor) răstoarnă acest raport: „nu contează cât, cum şi ce fac eu, dar aşa ar trebui să se facă!“. Dacă mai au la îndemână şi vreun canon pe care pot să-l interpreteze în favoarea lor, nimic nu-i mai poate opri.

Cam aşa stau lucrurile cu cei care încearcă să împartă Biserica în ecumenişti şi antiecumenişti şi care descriu în termeni apocaliptici întâlnirile dintre ortodocşi, catolici şi protestanţi din „Săptămâna de rugăciune comună“ din luna ianuarie a fiecărui an. Anul acesta nu au ezitat chiar să adreseze vorbe injurioase (anonim, desigur, pe site, în locurile rezervate comentariilor) la adresa redactorilor noştri, că îndrăznesc să publice relatări ale serilor de rugăciune.

Poate ar trebui spus şi înţeles, odată pentru totdeauna, că în Biserica noastră nu există ecumenişti şi antiecumenişti, ci, pe de o parte, oameni care doresc şi speră la o unitate a tuturor creştinilor aşa când şi cum va voi Dumnezeu şi, pe de altă parte, unii care visează ca toţi oamenii planetei să uite peste noapte de ceea ce sunt, să uite de istoria şi tradiţiile lor, să-şi pună cenuşă în cap şi să intre în Biserica Ortodoxă, „resetaţi“ ca nişte computere.

Mi-e greu să cred că umila mea pledoarie (pentru iubire creştină, nu altceva!) îi va clătina pe aşa-numiţii antiecumenişti în vreun fel. Mă consolez cu gândul că, la urma urmei, fariseii, oamenii care se socoteau a fi cei mai drepţi dintre evreii de acum două milenii, l-au omorât pe Hristos, Iubitorul de oameni, având tocmai conştiinţa că apără legea şi împlinesc toată dreptatea.