Dreptul nostru de-a fi tineri

Trăim într-un univers plin de anomalii. Dintre acestea, în virtutea drepturilor omului, cumplită mi se pare a fi pierderea oricărei limite: copiii sunt scoşi din copilărie, tinerii alungaţi din tinereţe, bătrânii împinşi, cât mai repede, afară din bătrâneţe. Lumea îmbătrâneşte este o minciună ce devine repetabilă, cel puţin din 30 în 30 de ani. Bunicul spunea: Măi, lumea începe să putrezească, lucrurile nu mai sunt ce-au fost, tinerii nu mai au respect, totul este anapoda; eu, deja, sunt tentat să-mi amintesc cât mai multe spuse ale bunicului, deşi nu sunt bunic. Şi totuşi, realităţile sunt aşa cum sunt, noi le elasticizăm trăgând prea mult de ele, pierzând limitele a ceea ce este atât de clar: mugurul este mugur chiar dacă devine floare, floarea este floare chiar dacă ajunge fruct, fructul este fruct chiar dacă apune-n frunză, frunza este frunză chiar dacă se scutură şi cade. Nu există un conflict al vârstelor, salvarea vine din interiorul fiecăreia, deşi copilăria nu este vinovată de tinereţe, tinereţea nu crede bătrâneţea, bătrâneţea nu bănuieşte veşnicia.

Alexandru şi Antonina au fost doi tineri dintr-un sat oarecare, numit Cordam. Curaţi, cinstiţi şi frumoşi, ei refuză să-L lepede pe Hristos din suflet. Este, în acest refuz al tinerilor, o primă formă de a nu-şi întina şi profana castitatea sufletului. Antonina, la doar douăzeci de ani, este dusă, drept pedeapsă, într-o casă a desfrânatelor, încercându-se alungarea ei din tinereţe direct în iad. Refuză mizeria precum o albină a lui Hristos, trei zile nehrănindu-se decât cu rugăciuni. Dumnezeu i le ascultă. Salvarea îi vine tot din tinereţe. Prietenul ei, Alexandru, având douăzeci şi trei de ani, află unde a fost aruncată şi se preface a merge acolo pentru păcat. O găseşte şi fug împreună, salvându-şi astfel şi castitatea trupului. Sunt prinşi: li se taie degetele picioarelor pentru că au fugit folosindu-se de trup cu sfinţenie şi respect (I Tesaloniceni 4, 4) şi degetele de la mâini pentru că nu s-au plecat a jertfi idolilor. Schingiuiţi, ungându-li-se trupurile de catran, cei doi tineri, Alexandru şi Antonina, primesc cununa muceniciei, fiind arşi de vii la 10 iunie 303.

* * *

Omul, când se naşte, ţipă de teama singurătăţii şi când moare se îngrozeşte din acelaşi motiv. Sunt oameni singuri pentru că aşa vor ei, sunt oameni singuri pentru că lumea îi face aşa, sunt oameni singuri pentru că-i urmează lui Hristos. Şi a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui (Facere 2,18). Pentru om, este bine să nu fie singur, pentru Dumnezeu, este bine ca omul să fie singur. (De scaunul spovedaniei şi de Sfântul Potir nu te poţi apropia decât în singurătatea smereniei tale.) A te potrivi cu cineva înseamnă a sta faţă în faţă cu propria ta imagine. În singurătate, omul caută potrivirea cu Dumnezeu.

Sunt oameni care, nefiind singuri, se lasă măcinaţi de un cumplit egoism şi sunt oameni care trăiesc toată viaţa în singurătate, iubind pe ceilalţi. Pe omul singur nu are cine să-l mângâie dacă i se întâmplă vreo supărare, nu are cine să-l îngrijească dacă se îmbolnăveşte, în ispite şi îndoieli, nu are cine să-l povăţuiască, flămând, n­are cine să-l hrănească, însetat, n-are cine să-i arate izvorul. Dar şi pentru cel ce este singur şi pentru cel ce nu este singur în viaţă, mângâierile, supărările, bolile, ispitele, îndoielile, sfaturile, hrana, setea sunt realităţi care vin prin naştere şi dispar prin moarte, şi într-una, şi în cealaltă omul fiind singur, neaducând nimic şi neluând nimic din lume. Între naştere şi moarte, oamenii îşi poartă singurătatea, unii mai mult alături de Dumnezeu, alţii mai mult alături de soţie, copii, prieteni etc. Dincolo de toate acestea este... altceva.

Preacuviosului Părintelui nostru Onufrie Egipteanul, mort prin anul 400 şi prăznuit la 12 iunie, singurătatea i-a pregătit sufletul pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt: pacea inimii şi acele bucurii rupte din bucuria cerească. Şaizeci de ani a pustiit păcatul, nevăzând faţă de om, dar făcând rugăciuni fierbinţi pentru Biserică şi pentru necazurile oamenilor din lume. Tot timpul cugeta la spusa Sfântului Antonie cel Mare: Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur... Se hrănea din roadele unui smochin, pe care-l îngrijea, din apropierea colibei lui şi bea apă dintr-un izvor pe care-l săpase cu mâinile sub o stâncă. A murit Sfântul Onufrie şi îndată coliba care-l acoperise s-a prăbuşit, smochinul care-l hrănise s-a uscat, iar apa izvorului pe care-l săpase a secat... Nimic nu rămâne pe acest pământ!

Sfinţii reprezintă castitatea sufletească a Lumii, sau dreptul nostru de-a fi tineri...