Drumul care se sfârşeşte în cer

La început de decembrie - şi nu numai - se cuvine să ne amintim în mod deosebit de evlaviosul vlădică Gherasim Cucoşel Putneanul, care a păstorit ca episcop-vicar în mai multe eparhii din ţară, iar la sfârşitul vieţii în Suceava, ţinutul său natal. De acesta îl lega o preafrumoasă şi rară iubire, pe care a lăsat-o ca dar preţios ori moştenire celor care se simt legaţi fiinţial de această zonă care înmănunchiază armonios istoria nepereche, pitorescul, tradiţia, omenia şi căldura inimilor.

Nu întâmplător, Sfântul Nicolae, marele ierarh de la Mira Lichiei, a fost printre rugătorii din ceruri care l-au primit în ziua pomenirii lui pe blajinul episcop Gherasim întru netrecătoarele bunătăţi pregătite celor care au iubit şi au urmat poruncile Domnului.

Era o iarnă geroasă în acele zile, cum se întâmplase de altfel şi în ziua trecerii la Domnul a arhimandritului Cleopa Ilie, cu câţiva ani mai înainte. Dar gerul s-a ,,înmuiat“ şi oamenii au venit la Cămârzani, în preajma Fălticenilor, unde vlădica îşi făcuse sălaş şi pentru viaţa aceasta şi pentru plecarea dincolo...

Episcopul Gherasim a pornit de mic pe un drum al pelinului, cum se intitula şi una dintre cărţile sale, drum îndulcit cu mierea rugăciunii, a răbdării, a negrăirii de rău şi a iubirii sale, care întrecea adeseori măsurile obişnuite ale pământenilor.

Ieşea din tiparele întâlnite prin râvna pentru cele sfinte, care-i mistuia fiinţa şi-l făcea un rug nestins, continuator peste ani al unei tradiţii monahale ce venea de departe şi care-şi urma nestingherită calea către împărăţie. Când curăţitoarea pară de foc a Cincizecimii s-a aşezat peste monahul Gherasim Cucoşel a făcut din el un vas ales, grâu curat pregătit pentru prescură, gata să slujească Liturghia cu ardoarea sfinţilor de demult care coborau din icoane împreună cu îngerii şi-i stăteau aproape în chilie şi în altar.

Cu mulţi ani în urmă, când vremurile aprige l-au adus la Mănăstirea Neamţ ca arhiereu misionar, l-am văzut pe vlădica Gherasim ca un apostol, dar şi ca un monah rugător, cu inima şi privirea îndreptate către cer şi cu sufletul deschis altora. Era un privilegiu atunci pentru o mănăstire să fie ,,reşedinţă episcopală“, iar arhiereul să slujească des împreună cu numerosul sobor albit de ani şi încercări.

Nu doar în sărbători şi duminica era prezent episcopul la sfintele slujbe. În fiecare zi, cu excepţiile binecuvântate, la slujba Acatistului, la Liturghie ori la Utrenie, prin slujirea la acest altar, Preasfinţia Sa se alătura vieţuitorilor din lavra în care devenise în tinereţe monah, adăugându-se unei cete numeroase de trăitori în duh paisian.

Slujea frumos şi cu frică de Dumnezeu. Avea o răbdare călugărească, şi ea ieşită din tipare. Rămânea în biserică ceasuri la rând, fără să dea nici un semn de grabă, nelinişte sau altă preocupare. Mai târziu am înţeles zicerea unui teolog: ,,Cine nu stă acum în biserică nu se va putea bucura de şederea în împărăţia cerurilor.“ Peste ani, slujind cu Preasfinţia Sa de multe ori Sfânta Liturghie ori la târnosiri de biserici, Taine sau ierurgii, am remarcat iarăşi amănunte nemaiîntâlnite, esenţiale sau adiacente, ieşite şi ele din tiparele obişnuitului. L-am întrebat de câteva ori de ce săvârşeşte întreitul înconjur al lăcaşului la sfinţirea bisericii şi mi-a argumentat practica de odinioară păstrată de unii ierarhi în vremurile din urmă. Avea cunoştinţe solide de tipic şi liturgică, dobândite nu atât în anii de şcoală, cât mai ales la strana Mănăstirii Neamţ, unde erau călugări de faimă care se puteau întrece oricând cu universitarii titulari ai acestei discipline la cele două institute teologice care funcţionau atunci în ţară.

Subiecte legate de tipic au revenit de multe ori în discuţiile noastre. De cele mai multe ori a trebuit să recunosc superioritatea interlocutorului. Au fost şi cazuri când vlădica mergea cam departe. Dar şi atunci trebuia să apreciez preocuparea excesivă - în sens pozitiv - pentru această latură a Teologiei. Episcopul Gherasim a continuat tradiţia Mănăstirii Neamţ, care s-a remarcat timp îndelungat prin frumuseţea cântării şi a slujbelor, prin dragoste de carte şi de cer.

Aplecat zilnic deasupra Psaltirii şi a Ceaslovului, Preasfinţitul Gherasim împrumuta mireasma sfântă a graiului liturgic vorbirii cu cei din preajmă, preoţi, monahi, oameni de rând sau demnitari cu care dialoga. Fiecăruia îi strecura un cuvânt bun desprins din paginile Scripturii ori din scrierile filocalice. Aproape detaşat de preocupările lumeşti, atât de neprietene urcuşului duhovnicesc, vlădica Gherasim a luminat prin felul de a fi viaţa altora, îndemnându-i stăruitor să caute lucruri netrecătoare în lumea aceasta înşelătoare.

Episcopul Gherasim Cucoşel Putneanu a rămas până la capăt un om smerit. Demnităţile, rangurile, privilegiile le-a privit cu ochi obişnuiţi, fără semeţie, orgolii, îndepărtare de alţii. Preţuia timpul, împărţindu-l Celui căruia I Se cuvenea - cea mai mare parte -, dar şi altora. Poate, dacă mai trăia, erau aşezate printre slove alte amintiri din viaţa-i încercată, lovită de valurile învolburate, dar păstrată ca dar adus lui Dumnezeu.

Păstrez câteva epistole scrise simplu, dar profund de marele episcop. Răspunsuri la câteva întrebări sau amintiri despre locuri şi oameni care ne erau dragi amândurora. Nu treceau de fapt multe zile fără să schimbăm câteva vorbe la telefon. Simţeam uneori căldura şi bunăvoinţa episcopului minunat, alteori tristeţile, gândurile care-l urmăreau. Îşi făcuse timp pentru lectură, pentru câteva ceasuri de scris, de dialog şi de mărturisiri. Inspirat a fost părintele Constantin Hrehor pentru propunerea destăinuirilor de unde a ieşit mierea cuvintelor în drumul pelinului.

Înmuiate în miere au fost şi gândurile sale pentru ţinutul natal al Fălticenilor, unde zidit-a frumoasă mănăstire, întru neuitare şi pomenire. Fost-a Cămârzanii mănăstirea inimii sale unde şi-a odihnit trupul slăbit în zilele bătrâneţii şi suferinţelor.

În drumurile mele tot mai rare către casa părinţilor şi către mormântul tatălui meu am poposit câteva clipe la Mănăstirea Cămârzani, unde aşteaptă ziua cea mare a Învierii vlădica Gherasim. Am găsit întotdeauna, chiar şi târziu, în noapte, candela nestinsă înnoită mereu de recunoştinţa vie a călugăriţelor care au înţeles dorinţa episcopului de a trăi în comuniune cu Hristos, Domnul vieţii veşnice.

Ieşit din tipare, chipul episcopului Gherasim Cucoşel, luminat de iubirea multora, străluceşte în amintirea celor care nu-i uită viaţa, lucrarea, încercările, mărturisirile, atâtea câte au fost ele.

Dincolo de cele spuse rămâne taina pe care episcopul a păstrat-o şi pe care a luat-o cu sine pe cărările unde a aflat bucuria cea netrecătoare.

Poate că într-o zi câte o fărâmă din această taină ni se va descoperi.

Dar în ziua cea mare vom afla mai multe despre pilduitorul ierarh cu vieţuire de Pateric şi cu suflet cald de părinte.