Drumul către Înviere

Timpul sacru şi timpul profan se înfăţişează ca o cronologie a persoanei, ca o cronologie a devenirii sale fiinţiale, în sens plenar. Aşa se constituie perioada de asceză profundă, ce înseamnă drumul pe care toţi îl parcurgem de la începutul Sfântului şi Marelui Post până la punctul final, destinaţia ultimă către care suntem chemaţi cu toţii, Învierea. Simţim în acest kairos (timp sfânt) sunetul suav al chemării dumnezeieşti adresate făpturii umane către desăvârşire. Cosmosul, ca expresie plenară a frumuseţii lucrării divine, este un corpus alcătuit din semne şi simboluri care ne vorbesc pururea despre desăvârşire şi despre Creatorul ultim al acesteia, Dumnezeu-Sfânta Treime, îndrumându-l şi el pe om în calea sa. Prin credinţă, prin conlucrarea creştinului cu harul dumnezeiesc, în faptele bune, timpul neajunsului lumii acesteia, timpul posibilei "aruncări în existenţă" (dacă ni se îngăduie să folosim o expresie heideggeriană), văzută adesea asemenea unei agonii, cum arată cultura apuseană secularizată, poate fi re-convertit, pentru că şi lucrarea Mântuitorului este una de răscumpărare şi în acelaşi timp de repunere în adevăratul ritm a întregii creaţii. Faptul că Îl avem pururea pe Hristos cu noi, în ciuda încercărilor, a piedicilor, a neajunsurilor ce par să copleşească uneori viaţa noastră, ne oferă puterea de a răzbate prin durere, prin îndoială, de multe ori, prin întuneric, spre Înviere, spre lumină, căci Lumina vine de la Răsăritul Cel de sus, Domnul nostru Hristos, de unde iradiază dragostea nesfârşită, nădejdea, puritatea şi impulsul pozitiv al persoanei, impulsul final către braţele deschise cu dragoste ale Persoanei supreme.

Căci Învierea a venit de la Răsărit, din Orient, după cum cunoaştem, locul naşterii Luminii, pe care tradiţia noastră ortodoxă o asociază, o identifică numai cu Hristos. Este foarte interesant, în acest sens, înţelesul cuvântului "orientare", care provine din latinul orientatio, derivat al substantivului oriens,-tis - răsărit). Aşadar, văzând sensul acestui cuvânt aparent banal în vorbirea noastră cotidiană, descoperim de fapt o semnificaţie extraordinar de sensibilă, ce ne leagă în mod intim de unul dintre principiile centrale ale Creştinismului: a fi orientat, a fi legat de, a ne îndrepta, trup şi suflet, numai către Hristos. Fără această orientare fermă către Răsăritul cel de Sus, izvorul fiecărei respiraţii, riscăm să vegetăm doar sub impulsul unei autosuficienţe, care de cele mai multe ori, venind ca un gând pătimaş, aparent incontrolabil, sub valurile deşertăciunilor acestei lumi, sugerează omului iluzia unei transcendenţe personale. Din această perspectivă, experienţa religioasă creştină mijloceşte omului capacitatea de a depăşi limitele sau caracterul trecător al timpului terestru, integrându-l într-o altă sferă de cunoaştere, într-un timp sfânt, al mântuirii, al chemării spre aceasta, cu atât mai mult, cu cât la finalul acestei perioade ne aşteaptă momentul deplin - Învierea, moment în care făptura umană se arată în sfârşit ca operă deschisă a Creatorului, cuprinsă fiind de bucuria luminii dătătoare de viaţă a Învierii Domnului şi iradiind această bucurie asupra celorlalţi, în comuniune. Drumul către Înviere, asemenea unui drum către Centru, pentru că centrul este cu siguranţă Hristos, ne arată din plin că moartea este doar un stadiu de trecere la alt nivel de trăire, nu înseamnă sfârşitul persoanei într-un neant, nici topirea ei în oceanul fără de sfârşit al dumnezeirii, ci o premisă a învierii, altfel nu ar mai avea nici o noimă. Atunci când vom realiza sensul acesta prin chiar viaţa noastră, viind, nu vegetând, întru Hristos, nu ne vom pierde copilăria vieţii, de care avem nevoie, copilăria pentru Hristos, nevinovăţia actului, cu care trebuie să ne apropiem de El.