Duhovnici şi jurnalişti

De când e lumea, profesiile şi ocupaţiile s-au adaptat nevoilor sociale de scurtă sau de lungă durată ale comunităţilor umane. Unele există dintru începuturi, altele s-au adăugat în timp, prin desprinderea din cele mai vechi sau prin remodelarea acelora, ori, pur şi simplu, prin inventarea lor într-un anumit context social, mai ales în era industrială sau post/industrială. Toţi suntem de acord cu privire la clasicismul triadei preot-medic-profesor, cu variantele şi ramificaţiile de rigoare, precum şi la faptul că generaţiile care au trăit în ultima sută de ani au asistat la diversificarea nomenclatorului profesiilor şi ocupaţiilor umane. Spre exemplu, de la aviator şi până la webmaster sau webdesigner au apărut zeci sau poate sute de noi îndeletniciri, înregistrate ca atare în catalogul nostru profesional. Profesiile sunt ca şi oamenii, se înrudesc, comunică între ele, uneori se înstrăinează şi se neglijează reciproc, unele sunt complementare sau se continuă în timp, altele intră în concurenţă. Unele rezistă în încercarea dintelui nemilos al veacului grăbit, altele se sting sau sunt asimilate de cele care se pot adapta mai bine la schimbări. Reflexia asupra profesiilor dintr-o anumită perioadă de timp ne poate da, cu certitudine, o imagine asupra persoanelor şi societăţii.

Coincidenţa de anul acesta dintre perioada Postului Crăciunului şi încheierea campaniei electorale pentru Parlament predispune la o meditaţie asupra a două tipuri de profesii care îşi fac resimţită mai intens prezenţa în aceste zile: duhovnicul şi jurnalistul. Deşi sferele lor de acţiune se constituie din perspective diferite, iar în lucrarea lor folosesc mijloace şi metode diferite, nu trebuie să uităm că se intersectează în ceea ce este esenţial: umanul, cu virtuţi şi păcate, cu împletirea dintre etern şi efemer.

Ca funcţie a slujirii preoţeşti, duhovnicia pune mereu în relaţie pământul cu cerul, valoarea veşnică a faptelor, gândurilor şi cuvintelor noastre. În plan social, duhovnicul are privilegiul de a intra în cămările sufletului uman, deschise de însuşi subiectul care îşi trăieşte în modul cel mai profund şi liber conştiinţa de sine prin coborârea în abisurile sinelui. Dar el intră acolo cu făclia de Înviere şi cu icoana Mântuitorului Hristos, ca să „caute şi să mântuiască pe cel pierdut“. În smerenia lui tainică, duhovnicul este dintr-odată doctor, judecător şi pedagog către virtute. El ascultă păcatele oamenilor şi dă medicamentul necesar pentru însănătoşire, plânge cu cei ce plâng şi se bucură de biruinţa asupra duhurilor necurate. Nu priveşte atât către numărul greşelilor şi josnicia lor, ci mai degrabă către starea sufletească a penitentului. Dacă rănile s-au vindecat, acordă dezlegare şi redeschide calea către Trupul şi Sângele Domnului, dacă boala persistă, aplică terapia potrivită şi dă canon de îndreptare. Însă întotdeauna faptele în sine sunt acoperite sub epitrahil de secretul Tainei Spovedaniei.

Jurnalistul este mereu în căutare de nou, are o foame nepotolită de informaţie, de fapte şi idei care privesc direct persoane şi instituţii. Se vede mereu în faţa paginii albe, a microfonului tăcut sau a ecranului pe care rulează deja genericul emisiunii, şi el se simte responsabil de umplerea acestor spaţii cu osteneala sa. Caută noutatea, şi dacă se poate senzaţionalul, necunoscutul, tăinuitul, şi vrea să ştie cât mai multe în timpul cel mai scurt. Profesia sa şi-o exercită dintr-o conştiinţă a responsabilităţii faţă de societate, de a-i reflecta virtuţile şi viciile, de a-i demistifica tabuurile, de a monitoriza relaţiile dintre polii de putere şi organismul social, de a linişti tulburările şi de a tulbura liniştea, de a face investigaţii acolo nu mai există interes sau intenţie, de a promova vocea celor neglijaţi, de a aduce în conştiinţa publică noi puncte de vedere, de a înfrunta banalul şi convenţionalul. Jurnalistul se vrea obiectiv, justiţiar, reformator şi profetic în societăţile din zilele noastre. El vrea ca vocea sa să fie ascultată de cei puternici şi apreciată de cei smeriţi. Materia primă cu care lucrează este obţinută din fragmentele de informaţii ţesute în articulaţiile societăţii, din faptele şi trăirile interioare ale oamenilor, din idealurile lor mai vechi sau mai noi. În numele adevărului şi obiectivităţii, presa poate contribui la renaşterea societăţii şi la găsirea unor noi căi de afirmare a persoanelor. Dar la fel de bine, poate să provoace suferinţe şi frustrări. În acest sens, un cercetător al presei scria că fiecare cotidian ar trebui să publice zilnic o precizare: „Acest ziar, cu sutele de mii de cuvinte pe care le conţine, a fost produs în circa 15 ore de un grup de oameni supuşi greşelii, care lucrează în birouri aglomerate şi încearcă să afle ce se întâmplă în lume de la persoane ce uneori ezită să le furnizeze informaţii, iar alteori îi obstrucţionează, pur şi simplu“ (David Randall, „Jurnalistul universal“).

Duhovnicul te aşteaptă, jurnalistul te caută. Duhovnicul îţi ascultă glasul conştiinţei şi, uneori, îţi pune întrebări ajutătoare, jurnalistul are deja pregătite întrebările şi adesea caută să treacă de limitele pe care ai dori să le respecte. Duhovnicul judecă faptele în lumina lui Hristos, Judecătorul cel veşnic. Jurnalistul pune faptele persoanelor în corelaţie cu un bine comun, considerat ideal. Îl interesează şi virtuţile, dar şi căderile tale în plan personal, şi le raportează la percepţia şi implicaţiile lor în plan social. Duhovnicul ajută pe penitent să-şi poarte crucea, jurnalistul vede crucile pe care le punem unii pe umerii celorlalţi.

E vremea Postului Crăciunului, şi societatea îşi caută noi rosturi. Bisericile aşteaptă deschise să le trecem pragul şi să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. În iureşul muncii lor, şi jurnaliştii trec adesea pe lângă biserici, uneori le caută chiar pentru articole şi emisiuni. Până la Crăciun unii dintre ei îşi vor face timp şi pentru spovedanie, şi pentru primenirea sufletelor prin întâlnirea cu duhovnicii.

Avem nevoie de duhovnici, avem nevoie şi de jurnalişti. Nouă, ca persoane, ne este necesară duhovnicia, ca act de tămăduire a sufletului în Taina Mărturisirii şi în convorbirea ziditoare. Dar şi societăţii îi este necesar un diagnostic al virtuţilor şi păcatelor, asumate cu sinceritate şi responsabilitate de organismul social, chemat să-şi regăsească resursele vitale şi să se regenereze din adâncuri. Jurnaliştii au şansa de a lua parte la această terapie înnoitoare, de a răspândi în lume „sarea pământului şi aluatul cel bun“.