Duhovnicul - cel care te ascultă

În orice conversație, întotdeauna va exista o persoană care va vorbi mai mult și una care va asculta mai mult. Întotdeauna înclinăm să credem că omul care beneficiază de un timp mai îndelungat de comunicare, cel care rostește mai multe cuvinte, este și cel care influențează discuția în esența ei. Însă, psihologic vorbind, cel care ascultă dictează de fapt ritmul. El este cel care încuviințează sau modifică, punctual, percepția esențială a discuției. El este cel de la care se așteaptă o aprobare sau un stimulent, mai mult non-verbal, pentru a continua dialogul. Astăzi ai putea să taci oricât, numai să fii atent. Și tocmai atenția lipsește din toate discuțiile de astăzi. Am ajuns să fim neatenți chiar și atunci când vorbim noi înșine – cuvintele au o goană nebună, sărim de la o idee la alta, ne întrerupem frecvent partenerii de dialog. Toate acestea arată că, de fapt, fie că vorbim distrat, fie că ascultăm neatent, ne preocupă numai propria noastră persoană.

Și totuși, există în acest univers câteva persoane care trebuie să asculte necondiționat și să vorbească având mare grijă la fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Duhovnicii. Toți preoții care spovedesc ajung să se confrunte mai devreme sau mai târziu, în funcție și de numărul de fii duhovnicești pe care îl au, cu aceste două ispite fundamentale care survin adesea în timpul Tainei Pocăinței: neatenția ascultării și promovarea unui discurs obositor. Dacă ultima situație intervine atunci când preotul, poate mai lipsit de experiență sau cu o râvnă neechilibrată, simte nevoia să rostească întruna sfaturi, încă dinainte ca persoana care se spovedește să apuce să mărturisească mare lucru, cea dintâi îi afectează chiar și pe marii duhovnici. Oboseala își spune cuvântul în unele cazuri. Alteori, pur și simplu intri greu în starea de ascultare deplină, cea în care ești trup și suflet acolo. Mintea se concentreză cu greutate, gândurile zboară în altă parte. Acest efort imens, de menținere trează a atenției, de rugăciune și împreună-pătimire cu cel care se spovedește, constituie rodul final al multor ani de experiență și dăruire de sine. Ajungi, cu timpul, să asculți cu toată ființa ta mărturisirea aproapelui tău care se căiește de propriile păcate. Așa cum spunea Stephen Covey: „Când ascul­tați empatic, ascultați cu urechile, dar - fapt foarte important - ascultați și cu ochii, și cu inima. Ascultați percepând sentimente, semnificații. Ascultați limbajul comportamental. Vă folosiți și emisfera dreaptă, și cea stângă. Percepeți, simțiți, intuiți. Cu cât este mai intensă, cu atât ascultarea empatică vă poate oferi date mai corecte. În loc să vă proiectați propria biografie, prin care să interpretați gândurile, sentimentele și scopurile unei persoane, tratați cu realitatea ei interioară, cu mintea și cu sufletul ei. Ascultați, pentru că vreți să înțelegeți. Doriți să primiți mesaje din însăși intimitatea unui su­­flet omenesc” (Stephen R. Cowey, Cele 7 deprinderi ale persoanelor ­eficace. Lecții importante pentru schimbarea personală, trad. Gina Argintescu-Amza, București, Ed. ALLFA, ⁴2016, p. 187).

Nu toți marii duhovnici au fost excelenți sfătuitori, însă toți, fără excepție, știau să asculte mărturisirea păcatelor cu o atenție aflată dincolo de puterile omenești. Nu spuneau cuvinte multe atunci când spovedeau, dar încărcătura acestora era imensă pentru că se rugau intens și, în același timp, ascultau cu dragoste și durere spovedania fiilor sau fiicelor duhovnicești. Fiecare om simte atunci când este ascultat și când este doar tolerat. Este nimicitor sufletește să mergi la spovedit și să observi că duhovnicul îți răspunde fără interes la întrebările care te frământă, că se comportă indiferent, distant sau că te ascultă doar din politețe. Însă mai este, oare, surprinzător când te gândești că fiecare dintre noi facem același lucru în viața cotidiană? Că nu ne mai ascultăm nici măcar glasul propriei inimi, al propriei conștiințe?

Pentru a ajunge la ascultarea empatică, atentă a celuilalt, ar trebui, în primul rând, să fim mai deschiși față de noi înșine, să știm foarte clar unde ne situăm. Poate că, astfel, înainte de a ne grăbi să sfătuim, înainte de a-l agasa pe celălalt cu dorința noastră imperioasă de comunicare, l-am asculta pe îndelete, am încerca să-l înțelegem, ­ne-am bucura când se bucură, ­ne-am întrista când se întristează. Am învăța, pentru câteva minute, ce înseamnă duhovnicia și, poate, am înțelege crucea grea a fiecărui preot așezat în scaunul de spovedanie, împreună-pătimind cu fiii săi duhov­nicești pentru a-i ajuta să se mântuiască.