Duhovnicul de la Zamfira

Se vorbeşte adeseori de duhovnici. Ei sunt cu adevărat mari în măsura în care se aseamănă marelui şi adevăratului duhovnic Iisus Hristos, Care ne-a izbăvit de neputinţe, păcat şi moarte.

Duhovnicii adevăraţi nu se consideră mari. Nu se comportă ca vedetele, nu vorbesc doar pentru a se afla în treabă. Ei rămân smeriţi şi caută răsplată nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Cei cu adevărat mari îşi ascund virtuţile, nu vorbesc despre ele, ci, dimpotrivă, îşi arată, pentru smerenie, omeneştile neputinţe cu care luptă pentru a dobândi mântuirea.

Duhovnicul are întotdeauna de străbătut un drum greu, anevoios, agăţat uneori de margini de prăpastie. Când priveşte alături nu vede nimic, totul se pierde până departe, în zare. Cu toată încercarea drumului, el continuă să urce până la capăt, aproape de culme, unde drumul lui se sfârşeşte. Bat adeseori vânturi puternice şi furtuni cutremurătoare, iar pericolul prăbuşirii în prăpastie îl urmăreşte la fiecare pas. Îşi pune nădejdea în Domnul, Care-l ajută să ducă pe umeri crucea grea a ascultării.

S-a spus că duhovnicia este o mare taină şi o artă. Adevărat! De fapt, este ceva mai mult, este o permanentă şcoală a smereniei, iubirii şi uitării de rele, de patimi, de propriile tale orgolii şi neajunsuri.

Duhovnicul care trăieşte din inimă această lucrare va plânge mereu cu cel pe care-l spovedeşte. Nu va uita să-l pomenească în rugăciuni, să-i dea curaj, să-i amintească faptul că Dumnezeu a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi. Duhovnicul adevărat este ca şi păstorul cel bun. Îşi pune viaţa pentru oile sale. Îl are ca model numai pe Păstorul din ceruri. Către El priveşte mereu şi-I cere ajutorul în zile bune şi-n zile rele, pe timp senin şi-n vremuri înnegurate. Duhovnicul rămâne duhovnic până la capăt. El nu se leapădă de penitenţi, nu-i reneagă, îi iubeşte chiar şi atunci când nu-i de acord cu păcatele lor. Le arată calea care duce către Împărăţie şi-L propovăduieşte pe Acela Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

***

L-am văzut întâia oară într-o emisiune realizată la postul de televiziune PAX. Interviul se derula în pridvorul din preajma Reşedinţei patriarhale, lângă paraclisul istoric, printre flori multe, aşezate între coloanele brâncoveneşti. Părintele Gavriil Stoica avea o privire severă, mi s-a părut aspru şi hotărât. Dialogul a fost interesant, de altfel l-am mai întâlnit pe canalele media, unde-şi făcuse cunoscuţi apropiaţi, mulţi la număr, ca şi anii vieţii lui.

Pe de altă parte, l-am auzit pomenind de el pe ierodiaconul Justinian Stoica, harnicul econom de la Schitul românesc Prodromu. Poposea adeseori în chilia fratelui său de la Zamfira, în drumurile pe care le făcea în ţară pentru numeroasele probleme administrative ale schitului din Muntele Athos. Ierodiaconul Justinian era, de fapt, un al doilea sfătuitor pentru soborul de călugăriţe al mănăstirii pictate de Grigorescu de pe Valea Teleajănului.

L-am întâlnit pe arhimandritul Gavriil Stoica într-o zi, la Sinaxa stareţilor, stareţelor şi duhovnicilor din Arhiepiscopia Bucureştilor. Era 28 mai 2008. Mergea agale, sprijinit pe baston. În cadrul discuţiilor s-a amintit despre importanţa vieţii de obşte. A spus şi el câteva cuvinte, ca un cunoscător al avantajelor duhovniceşti pentru cei înjugaţi la o asemenea fericită rânduială. A fost, de fapt, marea lui dorinţă de a transforma Mănăstirea Zamfira, cu viaţă idioritmică, în obşte. N-a apucat să-şi vadă visul împlinit, poate va ajuta mai mult din ceruri. S-a dus degrab din lumea aceasta trecătoare, la câteva ceasuri după ce a slujit Liturghia. Voia, de fapt, să fie până în ultimul ceas aproape de sfânta masă.

Din poruncă patriarhală, m-am dus la Zamfira către sfârşitul lunii august 2008, la ziua slujirii celei din urmă pentru părintele Gavriil.

Ierodiaconul Justinian mi-a făcut atunci mărturisiri pline de semnificaţii. Fratele său avea vocaţie de rugător şi îndelung ostenitor. Zăbovea uneori ceasuri la rând în biserica mănăstirii, chiar la miez de noapte, alteori cu mult timp înainte de ivitul zorilor. Am intrat în casa lui şi am văzut lucruri făcute cu trăinicie. Se aflau acolo cărţi valoroase, unele vechi, altele noi, din care-şi ostoia dorul după cuvintele vieţii veşnice. În spatele casei era o grădină cu roade bogate, cu straturi multe de flori, legume, plante medicinale etc. Din munca mâinilor sale se hrăneau călugăriţe şi săteni nevoiaşi; casa părintelui era ca un fel de trapeză într-o mănăstire cu viaţă de sine. Astfel, se adăuga şi virtutea milosteniei la celelalte strădanii călugăreşti.

În altarul bisericii am găsit 17 rânduri de veşminte preoţeşti confecţionate prin grija lui. Cele mai multe erau din stofe cu modele bizantine, aduse din Grecia. Le-a aşezat în ordine, într-un dulap, şi putea înveşmânta cu ele la o slujbă un sobor numeros.

Pentru Mănăstirea Zamfira, 28 august 2008 a fost o zi istorică. Ziua în care duhovnicul ce a slujit 30 de ani a fost petrecut către veşnicie. A rămas aproape de biserica în care a ostenit cu râvnă, odihnindu-se în mormântul aflat lângă cel al cunoscutei familii Iorga. Niciodată n-au fost la Zamfira atâţia slujitori, nici mulţime de popor, ca în ziua pogribaniei părintelui Gavriil. Prezenţa a doi dintre părinţii slujitori m-a impresionat profund. Unul era arhimandritul Teofil Bădoiu, stareţul Mănăstirii Slănic din Argeş, unde părintele Gavriil intrase ca novice în urmă cu aproape 60 de ani. Bătrân, suferind, îndurerat şi părăsit de ucenicii mai tineri ca el, stareţul Teofil era în postura grea a părintelui care-şi duce la mormânt propriul copil.

Cel de-al doilea era arhimandritul Nicodim Dimulescu, stareţul Mănăstirii Crasna, împreună vieţuitor cândva cu părintele Gavriil în Mănăstirea Slănic. Au trecut de atunci ani mulţi, dar n-au uitat unul de celălalt. A spus, de fapt, în cuvântul de rămas bun, că prietenul lui din tinereţe nu l-a dezamăgit niciodată. A adus la Zamfira în ziua înmormântării toată obştea Mănăstirii Crasna, a alergat, a pregătit, a vegheat ca totul să fie în bună rânduială.

Frumos şi rar exemplu de prietenie

Arhimandritul Gavriil Stoica a slujit cu iubire sfântă Altarul, monahismul, credincioşii. El nu are nevoie de laude omeneşti. Acestea-s trecătoare, ca şi visele înşelătoare.

El are nevoie de rugăciuni, faceri de bine, aduceri aminte şi ascultarea cuvintelor bune pe care le-a propovăduit în timpul vieţii. A luat cu el încercările luptelor duhovniceşti, suferinţele temniţelor comuniste, dorul după Muntele Athonului, truda pentru grădina cu flori şi strădania de a fi aproape de omul aflat în încercări.

S-a dus cu toate acestea înaintea Cunoscătorului inimilor, Care răsplăteşte tuturor cu dreptate şi mărinimie. În ceruri nimic nu se uită, nimic nu se trece cu vederea.