Duhovnicul din amintire

Luni, o zi obişnuită, un început de săptămână cu diverse inflexiuni. Mici greşeli, răzleţe reuşite, obositoare şedinţe. S-a glumit şi s-a discutat mult. Cu mult entuziasm, cu preţiozitate. Teologie, obiceiuri şi tradiţii despre pomenirea morţilor la români, noi proiecte. În cele din urmă, cred că fiecare propunea cu entuziasm ce a păstrat mai proaspăt în memorie. De multe ori ne descoperim nouă şi celor din jurul nostru ceea ce ne face plăcere să ţinem minte sau uneori chiar ceea ce ne-a marcat memoria, minutul, ziua sau, unora, chiar viaţa. Într-o redacţie de ziar informaţia nouă este cea mai domnită. Prezintă interes pentru toată lumea deşi vine repede şi pleacă tot atât de repede. Toţi dorim să fim informaţi, să ştim ceva nou şi să împărtăşim acest bulgăraş de aur şi altora. Nu ştim exact ce vrem să ştim. Dorim să aflăm, să putem spune ceva. Ce? De multe ori nu contează. Într-o lume în care informaţia a devenit un nobil şi neinterzis narcotic, important este să ştii ceva, chiar şi inexact.

Dincolo de evenimente, ştiri, subiecte, fiecare dintre noi păstrăm însă în amintire, în gând, în suflete, ca pe un pomelnic nescris, pe cineva drag, prieten, soţie, soţ, mamă, tată, duhovnic, bunică, colegi... cu siguranţă, pentru fiecare cititor lista poate continua.

Ziua pe care v-am descris-o simplu, ca un grăbit ştirist, era să se încheie ca multe altele, banal: cu salutul general împărtăşit, cu zâmbetul pe buze şi cu piciorul iute spre uşă. M-am întâlnit însă acum cu Dan-Emilian. Cei mai mulţi îi spun Dan. Cei mai puţini îi spun Emilian. I-am promis că îl voi pomeni atunci când mă voi închina la racla Sfântului Emilian de la Durostorum, din biserica care le găzduieşte, în Drumul Taberei. Biserică la care, până nu de mult, prietenul meu a fost parte din comunitate. Nu o să vorbesc despre Sfântul Emilian, cel puţin nu acum. O să vă vorbesc despre faptul că Sfântul Emilian, ca un straşnic ocrotitor, i-a împrospătat imediat memoria prietenului meu, răscolind prin adâncimile sufletului său, acolo unde şi el îşi păzeşte pomelnicul nescris, înfăşurat în multă discreţie. Dan mi-a descoperit în acel moment un nume din pomelnicul păstrat de el, mărturisind cu mult drag, cu multă sfială şi cu vocea tremurândă că părintele Sofian, duhovnicul lui, al Mănăstirii Antim şi al multor altora era printre puţinii care îl strigau Emilian. Întâlnirea a fost scurtă, cuvintele puţine, dar o întâlnire în care am primit o temeinică lecţie despre ceea ce înseamnă un duhovnic, despre relaţia fiului duhovnicesc cu îndrumătorul său. Dan-Emilian nu a făcut Teologia, nu ştiu dacă a studiat pe această temă, dar cu siguranţă a învăţat şi a primit asta din academia duhovnicească de la Antim, lavra ctitorită de mitropolitul predicator georgian, unde părintele Sofian, care a aparţinut unei generaţii deplin hăruite, a sfătuit cu multă blândeţe şi răbdare pe toţi cei ce veneau la dânsul. După ce l-a pomenit cuviincios pe dragul lui duhovnic, Dan a privit câteva secunde absent în jos, cu ochii pierduţi parcă în altă dimensiune. Mi-a împărtăşit scurt şi la obiect: "Era un sfânt părintele... Între noi există multe secrete. Am avut mare noroc să-l cunosc".

Personal, nu am avut ocazia să-l văd pe părintele Sofian decât o singură dată, între copacii înverziţi de la Mănăstirea Căldăruşani. Am încercat să-l găsesc mai târziu în excepţionalele cărţi lăsate posterităţii, în amintirile unora dintre ucenicii săi, în biografiile scrise de alţii şi în alte texte care mărturisesc despre el. Acum am avut însă mărturia directă a ucenicului. Am primit îndrăzneaţa asigurare că acest portret duhovnicesc, rămas în conştiinţa ortodocşilor de pretutindeni, "a fost un sfânt". În doar câteva secunde de adevărată evocare am înţeles că duhovnicii se regăsesc de multe ori în lucrarea ucenicilor lor. Am înţeles mai ales că lucrarea duhovnicilor adevăraţi nu se încheie odată cu mutarea lor la cele veşnice. Cu siguranţă duhovnicul este calea cea mai apropiată de a ajunge la Dumnezeu. Toţi venim la duhovnic cu conştiinţa asigurată că acolo ne îmbrăţişează, ne iartă şi ne mângâie pe creştet Dumnezeu Drăguţul. Împărtăşim atât de multe duhovnicului şi ne încredinţăm până la capăt cuvintelor lui, sfaturilor lui. Această credibilitate fără margini uneori a duhovnicului se întemeiază pe consonaţa dintre vorba şi fapta acestuia. Această credibilitate, această consonanţă, această încredere fără margini mi-a transmis-o, în doar câteva secunde şi o timidă lacrimă, Dan-Emilian. Am înţeles, pe picior de plecare, că energia pe care o degajă Dan, cheful lui de viaţă izvorăsc din aluatul sănătos pus în frământătură, din nădejdea sădită în sufletul lui de marele duhovnic. Dragă Dan, şi eu am duhovnic, şi pe mine mă strigă apropiaţii altfel decât toţi ceilalţi. După această întâlnire mă voi strădui din răsputeri şi mai mult de acum încolo să îmi port în pomelnicul din suflet, cu imensă discreţie în acelaşi timp (nădăjduiesc foarte mult la ajutorul Sfântului Ciprian), pe părintele meu duhovnicesc. Mulţumesc!