Duhul lui Creangă

Proza lui Creangă e un test de depistare a urmelor de puritate din sufletul cuiva. Altfel spus: spune-mi dacă îţi mai place Creangă, ca să-ţi spun câtă candoare mai păstrezi. Pentru un intelectual blazat, atins de suficienţă erudită, judecarea estetică a humuleşteanului sfârşeşte cel mai adesea în repudierea lui. Sau, dacă nu în repudiere, atunci într-un verdict indulgent de genul: da, are talent, dar e iremediabil plat din lipsă de profunzime filosofică. Într-adevăr, Creangă nu are timbru metafizic, fiind un rapsod înzestrat cu o ureche muzicală formidabilă şi, deopotrivă, cu o memorie ieşită din comun: prinde din zbor poveşti şi nu le mai uită, prelucrându-le apoi în tiparul contagios al unei limbi care atrage prin ritm şi viteză. Cuvintele curg năvalnic, sacadat şi molipsitor, acoperite fiind de un smalţ arhaic pe care îl plescăieşti cu plăcere. Dar, dincolo de melodia lor, efortul de a căuta o viziune sau un subînţeles e sortit eşecului. În plus, lui Creangă îi poţi găsi o puzderie de defecte inspirate de o exigenţă cultă: nu are sentimentul naturii, nu are simţul observaţiei, n-are aplecare spre meditaţia abstractă şi nu are erudiţie.

Toate aceste detalii vin din îngusta ambiţie de a-i aplica lui Creangă nişte criterii sub jurisdicţia cărora povestitorul nu poate încăpea. Blaga face distincţia dintre cultura de tip sătesc şi cultura de tip citadin, afirmând că prima e magică, religioasă şi are atributele candorii copilăreşti. Ea este minoră în sens bun: are prospeţimea spiritului aflat în dospire continuă. Al doilea tip priveşte cultura lucidă din spaţiul urban, care e analitică, tehnică şi pătrunsă de gustul modernităţii. Ea e majoră fiindcă e matură şi raţională, nefiind însă cu nimic superioară culturii săteşti. Pe scurt, la Blaga "minor" şi "major" nu au sensul unei ierarhii pe verticală în virtutea căreia cultura minoră ar fi inferioară celei majore.

Creangă intră în întregime în categoria spiritului sătesc cu elan demiurgic. E un minor al cărui talent nativ nu a apucat să treacă prin şlefuirea unei educaţii de rigoare citadină. Dar a-l judeca pe Creangă cu criteriile culturii majore înseamnă a-i măslui duhul şi a-i falsifica ceremonia irepetabilă a vorbelor. Cine recurge la astfel de judecăţi arată acribia îngustă a savantului care vrea să explice graţia unui fluture prin formule geometrice, sau dansul unei femei prin detalii de aerodinamică modernă. Creangă e un daimon congenital prin care s-a exprimat stihia unui tipar eminamente sătesc, şi tocmai de aceea proza lui e gustată de cei care au avut parte în copilărie de acest tipar. În schimb, cei care îşi încep copilăria sub semnul leptopului, şi nu sub cel al mâţelor tăvălindu-se în iarbă, îşi pierd predispoziţia întâlnirii cu Creangă. De aceea, singura primejdie care îl pândeşte pe diaconul caterisit nu stă în subestimarea prozei sale în numele pretenţiilor culte, ci în micşorarea, sub elanul civilizaţiei urbane, a etosului din care şi-a hrănit spiritul: etosul rustic al lumii primordiale româneşti. Dacă admitem posibilitatea ca într-o zi satele să dispară sub înlocuirea cu tot atâtea oraşe, abia atunci savoarea duhului lui Creangă îşi va pierde degustătorii. Dar atunci nu va mai fi vorba de o depreciere sub paravanul exigenţelor rafinate, ci de o ieşire din circuit prin tăierea afinităţilor de receptare. Până atunci însă, e semn de obtuzitate lucie să vrei să-i prinzi epica în forcepsul analitic al unor concepte de rafinament cult.

Creangă nu e pentru esteţii încărcaţi cu principii simandicoase, ci pentru cei care şi-au păstrat candoarea lumii în care au copilărit. Că, judecat estetic, Creangă nu atinge rangul unui mare scriitor e limpede, dar asta nu are puterea de a-i micşora fascinaţia. E un farmec al humuleşteanului care nu poate fi convertit în unităţi de măsură culte, ci doar în intuiţii genuine ce ţin de naivitatea rusticană a copilăriei. Cei care nu au trăit-o nu au cum să-l simtă pe Creangă, de unde uşurinţa cu care îl maltratează din ambiţia de a-i da explicaţii fastuoase. Creangă e mare, dar într-o cultură minoră. Într-una majoră, duhul lui nu poate supravieţui.