Duhul Sfânt este Viaţa lumii (II)

Orice efort al omului consumat în afara Duhului Sfânt este o risipire a consistenţei propriei vieţi. Se scurge din noi „cheful“ de viaţă ori de câte ori punem stăpânire abuzivă pe propria viaţă. Devenim apatici, trişti, posomorâţi, nemulţumiţi de tot ceea ce facem şi de toate câte ni se întâmplă, nu din alt motiv, ci din acela că ne trăim propria viaţă în mod autonom şi egoist. De altfel, tocmai în aceasta constă secretul vieţii fiinţelor create, şi mai ales al omului: de a nu-şi trăi viaţa singure. Viaţa trăită la singular este o viaţă risipită, o viaţă stearpă, o viaţă neîmplinită, şi de aceea, grozav de tare chinuită. Iar de un astfel de iad nimeni şi nimic nu ne mai poate scăpa. Nici chiar Dumnezeu.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt, la care face referire Mântuitorul Hristos atunci când zice „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie“ (Mt. 12, 31-32), constă tocmai în opţiunea egoistă de a-ţi măsura propria viaţă cu măsurile mărunte ale raţiunilor tale limitate. Este păcatul împotriva propriei vieţi. Este păcatul omului care luptă în mod voit la risipirea propriei vieţi, la uciderea ei. Iar cu acest păcat, Duhul Sfânt, Singurul susţinător continuu al vieţii, nu poate fi de acord. Altfel spus, acest păcat nu ni se iartă şi nu ni se va ierta nu pentru că ar exista ceva ce Dumnezeu nu poate ierta, ci pentru că Dumnezeu, Care este Viaţa noastră, nu poate fi de acord cu voinţa omului de a-şi ucide propria viaţă. Nu poate binecuvânta şi nici îngădui aşa ceva. De ce? Pentru simplul motiv că El nu-şi retrage cuvântul dat: acela de a fi viaţa noastră în veci de veci (Col. 3, 3-4). Şi dacă ne-a tras din nefiinţă la viaţă, făcându-se El Viaţa noastră, chiar dacă noi nu ne mai dorim această viaţă şi vrem să nu mai fim, pe El nu-L vom putea convinge niciodată să se sustragă voinţei de a vrea să ne susţină propria noastră viaţă. El ne iubeşte şi iubirea Lui e viaţa noastră neîntreruptă. Însă, această nepotrivire de voinţe este singura care mai susţine încă în existenţă iadul. Căci între voinţa omului de a-şi risipi sau nega propria viaţă şi voinţa Duhului Sfânt de a păstra această viaţă la nesfârşit se deschide gura iadului, ca o dorinţă permanentă a omului de a suferi de unul singur în loc să recunoască darul vieţii de la Duhul Sfânt şi astfel să se bucure în veci.

De fapt, cheia vieţii noastre fericite este recunoaşterea continuă că viaţa noastră este darul Duhului Sfânt în noi. Această încredinţare permanentă dă gust bun vieţii, îi dă calitate, adâncime, nuanţe nebănuite şi nesfârşite şi o consistenţă plină de plusuri. Este un circuit de reîmprospătare continuă a vieţii, care se susţine prin voinţa omului de a mulţumi Domnului pentru darul vieţii şi prin voinţa Duhului Sfânt de a răspunde în permanenţă cu noi şi noi calităţi, sensuri şi înţelesuri vieţii noastre astfel oferite.

În consecinţă, trăim o viaţă trăită. Purtăm în noi viaţă din Viaţa Duhului Sfânt, Cel care se face temei de neclintit atât al ivirii noastre la viaţă, cât şi al susţinerii noastre veşnice în ea, ca viaţă continuu împărtăşită. Iar dacă El S-a oferit pe Sine să însufleţească amorţita nefiinţă, făcând-o să înflorească în minune, cum nu I ne vom oferi şi noi în gest de mulţumire că ne-a făcut fiinţe atât de minunate. Această mulţumire este simpla şi nebănuita reţetă a vieţii noastre fericite, împlinite şi îndumnezeite în Duhul Sfânt, prin Fiul până la Tatăl.