Duhul unic al Rohiei

O tectonică frământată, o geologie pieptișă, o geometrie abruptă, un peisaj nedispus la concesii cu dimensiunile umile ale omului, nici cu forțele lui plăpânde. Un „munte vrăjit” încă de la începuturile lumii, învăluit în cețuri agățate de coroanele arborilor seculari, cufundat în perdele de ploaie sau măturat de explozia luminii mieroase venită din înaltul cerului. Acolo oamenii stau agățați de râpe și versanți abrupți domesticiți cu trudă și cheltuială, cu migală și cu rugăciune profundă. Cu cât muntele este mai accidentat, cu atât rugăciunea și misterul liturgic sunt mai netede, mai limpezi, mai dătătoare de speranță că totul poate fi învins sau depășit; dar mai ales muntele!

Pădurea dimprejur: obstacol și hrană, paravan și splendoare, pustie și sălaș. Este majestuoasă, veche și proaspătă deopotrivă, are miresme și adieri. Este pădurea perfectă pentru retrageri strategice din fața lumii, pe la spatele ei. Este pildă de istorie îndărătnică, este prielnică pentru ascunziș, pentru faimă și bogăție. Respiră arome, are harul regenerării, taină și freamăt. Dosește monahi plângând, acoperă călugări la rugăciune retrasă, consolează frați tineri, se lasă muncită și exploatată. Este o pădure vie duhovnicește care con-glăsuiește cu obștea, creând ecouri și reverberații - mici formule de infinit sonor. Este o pădure care se lasă străbătută, dar nu batjocorită, care impune respect. Are poteci de dor și cărări de visare, are scurtături spre hramuri și drumuri pentru pelerini. Mulți ani a fost o taină în ascensiune, până când asfaltul a învins: o limbă netedă și gri șerpuiește printre fagi și povârnișuri.

Prin pădure urcau și monahii, și țăranii, și cei care căutau liniștea rugăciunii netulburate de nimeni și nimic a Rohiei, de aproape 100 de ani încoace. Așa ajungeau sus episcopii, tot așa apăreau osteniți, asudați ori înghețați profesorii de teologie ori alți preoți faimoși, ori intelectuali de marcă, ori savanți, poeți sau artiști. Și tot așa urcau și cărțile din faimoasa bibilotecă a starețului Iustinian Chira: pe măgari sau cai, în traiste sau în rucsacuri, în sân sau în sacoșe. Așa au apărut aici și „bibliotecile” pe două picioare: Nicolae Steinhardt ori Dumitru Stăniloae. Am găsit în Cartea de Onoare o însemnare din iulie 1957 scrisă de mâna Sfântului Mărturisitor Dumitru Stăniloae, care a fost aici împreună cu doamna sa, Maria, și a asistat la ceremonia tunderii în monahism a doi frați. Starețul vremii, Iustinian Chira, avea obiceiul să primească noi frați în obște chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul.

Poza pe care am văzut-o la Rohia în cursul pelerinajului de Sfântă Mărie de anul acesta poartă data de 22 iulie 1957 și prezintă 15 bărbați destul de gros îmbrăcați, care stau pe trei rânduri: pe jos, pe scaune, în picioare. Pe scaune, între chipuri necunoscute pentru mine apar două figuri aparte: Dumitru Stăniloae (încă tânăr, dar cărunt, foarte frumos ca bărbat, netrecut prin perioada de arest din ‘58-‘63) și Iustinian Chira (tânăr și el, părul ca pana corbului și privirea hotărâtă). Răsfoind mai atent Cartea de Onoare, ghidat fiind de părintele stareț, arhim. Macarie Motogna, am citit cu vădită emoție două pagini în care Sfântul Părinte Dumitru își consemnează impresiile. „Nicăieri n-am văzut suflete de tineri feciori ai satelor noastre atât de curate, de delicate, de distinse, de smerite, de o noblețe duhovnicească atât de cuceritoare ca aici”, scrie de bunăvoie și nesilit de nimeni Sfântul Mărturisitor care, ca dascăl, a văzut multe profiluri de tineri, însă ca aici nicăieri, niciodată. Fulminantă mărturisire! Desigur, se vede din plin și meritul legendarului stareț Iustinian care a adunat din belșug două lucruri: cărți (vreo 30.000 de volume) și suflete curate (puține, dar bune).

Iar acum? Sub directa veghe a PS Iustin Mănăstirea Rohia a ieșit din starea de discreție a vremurilor ostile, atingând culmile faimei duhovnicești pe deplin meritate. Biserica nouă este o autentică bijuterie semnată de arhitectul Dorel Cordoș, iar Centrul de spiritualitate care crește zi de zi (desenat de același arhitect) depășind Simonopetra pe care o „concurează”, va fi o cetate a duhului și culturii îmbisericite. Locuitorii acestei cetăți perfecte? Aici apare o dilemă, însă timpul și harul Domnului vor găsi rezolvarea. Important este că de ani buni aici stărețește, în siajul marilor săi înaintași, cel care va putea spune: „Finis coronat opus”. Macarie Motogna - iscusit administrator și excelent istoric, om de vastă cultură memorială, dar și ghid duhovnicesc eficient pentru cei din obște - este venit din Bistrița la Rohia pe când avea doar 15 ani, însă și-a însușit pe deplin felul de a fi al maramureșenilor, chiar depășindu-i în anumite privințe.

Împreună, cu toții, alcătuiesc duhul Rohiei: frunză și culion, coală și metanier, lemn și stâncă, durere spiritualizată și veselie în Domnul.