Dulcea amintire a unei actriţe speciale

Biserica „Sfântul Ioan“ din Iaşi, ctitoria barnovschiană din apropierea Teatrului Naţional, era plină de o lume smerită, înlăcrimată, purtând pe chipuri şi în suflete expresia aceea de gravitate demnă ce-o caracterizase în viaţă pe fiinţa care se ducea spre locaşurile cereşti, în Împărăţia veşniciei. Prohodul se rostuise şi unul dintre preoţii slujitori dăltuia din cuvânt portretul răposatei, cercând să mângâie inimile celor îndureraţi, să-i însenineze cât de cât la acel ceas al unei despărţiri dureroase de actriţa Naţionalului ieşean Violeta Popescu. Viaţa admirabilei comediene s-a frânt la timpul cumpenei dintre primăvară şi vară, când încă se mai putea spera în lumina şi bucuria zilei de mâine. Trecerea sa la cele veşnice a căzut ca un trăsnet în familia cea sfântă a Taliei, ce reunea alături de dânsa alţi doi actori, Sergiu Tudose, soţul, şi Catinca, fiica. Violeta, o făptură a discreţiilor în tot şi în toate, păstrase ascunsă suferinţa ce pusese de o vreme stăpânire pe ea şi-i grăbise sfârşitul. Atitudinea nu era nefirească. Se înscria în felul ei de a fi, aşa cum o lăsase Dumnezeu pe pământ şi fusese educată în familia sa bucureşteană şi în şcolile prin care trecuse. Şi-l asumase ca pe un modus vivendi comportamental. Ţinea ca toate să se săvârşească mai mult în taina tainelor. Nu pe tine să te arăţi în bătaia soarelui, ca să străluceşti, ci raza e chemată să lumineze ceea ce-i de preţ al eului tău. A fost un crez de la care Violeta nu s-a abătut vreodată. Nu se lăsa furată de sclipiciuri, preţuia doar autenticul.

Preotul cuvântător n-o ştiuse, nici măcar nu o urmărise într-un spectacol, dar îi citise uimitor firea, găsind pe internet citatul din Liviu Ciulei ales drept motto de Violeta Popescu. Spusele marelui regizor şi spirit românesc despre menirea actorului de a nu se înfăţişa ostentativ pe sine pe scenă, ci a se topi în plasma spectacolului, defineau o normă morală de existenţă, respectată cu sfinţenie de Violeta Popescu. Actriţa era însăşi expresia gravităţii. Starea aceasta se adăpa din puternice izvoare lăuntrice. Lua de fiecare dată lucrurile în serios. Pe această dominantă de caracter, pe talentul ei indiscutabil şi puterea muncii jertfitoare, pe setea de cunoaştere s-a clădit temeinic cariera sa artistică. Cu aceste calităţi s-a impus în generaţia sa de la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“, una cu nume din cele mai înzestrate, ce-au căpătat rezonanţă pe marea scenă a teatrului românesc. E vorba de Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Florina Cercel, Ilinca Tomoroveanu, Rodica Mandache, Monica Ghiuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Costel Constantin, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof. Creaţiile sale din institut, cizelate sub bagheta măiastră a profesoarei Beate Fredanov, Nina Zarecinaia, din „Pescăruşul“ de Cehov şi Elmira din „Tartuffe“ de Moliére, impresionante, au conturat profilul de interpretă ce avea să fie Violeta Popescu, o creatoare de personaje cu un bogat univers spiritual şi simţiri profunde, dar şi clivaje dramatice şi rarişti luminoase. Le dădea viaţă cu unelte iscusite, prin delicate sugestii şi expresie grăitoare. Avea toate datele ce-o îndrituiau să i se încredinţeze compoziţii complexe. În crugul timpului, acestea s-au rafinat şi au atins cotele măiestriei în cele 50 de roluri interpretate într-o carieră rodnică pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, căreia i-a rămas fidelă pe tot parcursul profesional. E vorba de creaţii memorabile, înscrise în istoria glorioasă a teatrului ieşean. Recunoaşterea deplină a acestei virtuozităţi interpretative a venit în 1988, când pentru interpretarea personajului Ana Andreeva din „Ivanov“ de Cehov, Violeta Popescu a primit Premiul ATM (predecesorul UNITER-ului de azi) pentru cea mai bună actriţă din România acelui an.

Violeta Popescu nu alerga după aplauze şi succes. Acestea veneau firesc. Era destul ca artista să apară statuară pe scenă şi capta publicul. Nu apuca să rostească prima replică şi în cadrul scenografic exista viu, convingător personajul. Vorbea deja spectatorilor, cucerindu-i cu privirea, gesturile şi mişcările scenice. Actriţa se cuprindea într-un halău ce-i încunună pe cei aleşi.

De câţiva ani părăsise scena. O împresurau tot mai mult tristeţile ce şi-au avut totdeauna cuib în făptura ei puternică şi fragilă, în acelaşi timp. A revenit în teatru pentru scurt timp cu o montare a piesei „Quartet“ de Ronald Harwood, alături de iluştrii ei colegi de generaţie Sergiu Tudose, Florin Mircea, Mihaela Arsenescu, spectacol premiat de UNITER în 2009.

Apoi s-a lăsat cortina. Ne rămân doar dulcea amintire a unei actriţe speciale şi datoria de a-i perpetua memoria.