Duminica unei minuni

Nu puţini sunt cei care spun că participarea la slujbele Bisericii nu este o condiţie obligatorie pentru mântuire, pentru o relaţie corectă cu Dumnezeu. Potrivit acestei viziuni, dialogul cu divinitatea se poate desfăşura şi în spaţiul propriului cămin, fără să fie necesară o prezenţă în lăcaşurile special destinate cultului. Printre argumente ca nevoia de intimitate, dorinţa de a fi discret sau fuga de a sta într-un anumit loc la o anumită oră, se numără şi acela de a nu dori să te supui unui ritual stabilit de alţii, de a face ce fac alţii, de a asculta ce spun alţii. Pentru că, urmând aceeaşi logică, cultul, rugăciunile, rânduiala în sine, tocmai prin faptul că sunt foarte bine precizate şi urmate întocmai sperie şi creează impresia unei imitări automate, care constrânge, limitând libertatea de expresie. Unii oameni nu vor, pur şi simplu, să se supună unei rânduieli anume. O iau ca o ofensă adusă umanităţii lor, pentru care a face ce vor este primul articol al constituţiei vieţii lor.

De ce am spus acestea? Pentru că ele au fost inspirate de pericopa citită în această duminică, a XVIII-a după Rusalii (Luca V, 1-11), una în care ni se relatează Pescuirea minunată, episod biblic foarte cunoscut.

Ne este foarte simpatic Apostolul Petru, cel care, pescar cu vechime, se pregătea să se coboare dintr-o corabie în care navigase o noapte întreagă pentru a asigura hrana familiei sale. Vă daţi seama, dacă la experienţa sa, Petru cedează, înseamnă că într-adevăr nu erau condiţii bune pentru pescuit. Sau... Dumnezeu nu a vrut ca el să prindă ceva. Ei bine, acesta este punctul pentru care am aşternut în scris introducerea. Acest moment în care Simon, convins că este o zi proastă şi mai bine lasă mrejele deoparte, este abordat de Mântuitorul, Care îi spune să mai facă o încercare. Dilema lui Petru: el, cel încercat de multe, ziua şi noaptea, pe mare, obişnuit să se descurce singur, având soluţiile sale, "brevetate" şi confirmate deja, să asculte de glasul unui Om bun, unui Învăţător, sau să ţină cont de practica sa îndelungată şi de părerea sa că este pur şi simplu o noapte pierdută? Exact aceeaşi chestiune este pusă în faţa celor care au de ales între conversaţia strict particulară cu Dumnezeu şi cultul public. Soluţia cunoscută şi exersată de ei sau rânduiala mai amplă a comunităţii?

Haideţi să vedem şi rezultatele. Petru aruncă mrejele mai mult ca să nu supere pe Iisus, dar pare destul de sceptic în privinţa efectelor. Cei care preferă să converseze cu Dumnezeu acasă se lasă convinşi, de ruşine sau din insistenţa cuiva, să meargă duminica la Sfânta Liturghie. "Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele" (v. 6). Şi mergând la biserică au simţit o bucurie nouă, o desfătare duhovnicească deplină, încât muzica, predica, pictura, comuniunea cu ceilalţi au făcut să i se umple inima de fericire. "Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde" (v. 7). Şi după ce s-a terminat slujba, au spus şi altora de la serviciu, şi din bloc, şi dintre rude ce minunat este la biserică şi că ar fi extraordinar dacă duminica viitoare s-ar întâlni cu toţi acolo. "Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos". Şi le-a părut tuturor rău că au pierdut atâta timp înainte să descopere miracolul liturgic ortodox. Dar toate se întâmplă la timpul potrivit. Poate că nici minunea nu o înţelegem decât după o perioadă de indiferenţă, ignoranţă sau întuneric.

Paralela expusă mai devreme descrie o situaţie ideală. Unii ar spune fantastică. Dar de ce nu am socoti-o posibilă? Până la urmă, este duminica unei minuni, nu?