„Dumnezeu a vorbit o dată, eu două lucruri am auzit …“

Iată una dintre plăsmuirile enigmatice ale logosului biblic (versetul 12 al psalmului 61), care poate descrie metabolismul actului hermeneutic religios. Fie şi numai prin rădăcinile lui sacre, cuvântul Domnului exercită asupra destinatarului său o rezonanţă lăuntrică multiplicativă. Receptarea lui este un proces arborescent. Principiul constitutiv al "polisemiei" rostirilor divine rezidă în intensitatea raporturilor subiectivităţii receptoare cu Emitentul acestor cuvinte. Semnificaţiile se hrănesc şi se amplifică, aşadar, din fervenţa spirituală a primitorului. Contextul psihologic şi moral este hotărâtor. Credo ut intelligam. Omul poate spera la superioritatea înţelegerii autentice, dacă îşi adună frumuseţi duhovniceşti care să-i servească drept premise decriptoare. Altfel spus, dacă este o "inimă care ascultă" (3 Regi 3, 9) sub adierea tainică a Duhului Sfânt, cele auzite vor plăsmui în fiinţa lui o bogăţie de efecte îndumnezeitoare. El nu doar aude rostul dumnezeiesc, ci îl şi ascultă, asimilându-l în profunzime. Doar în ambianţa Duhului Sfânt interiorizat, Scriptura (re)devine continuu vorbire autentică a Cuvântului. După spusele Apostolului Pavel, unui astfel de subiect uman audiţia mesajului hristic îi prilejuieşte un spor de credinţă. Hrănită cu exerciţiul adânc al contemplaţiei, înţelegerea Scripturii este mai mult un eveniment cognitiv de natură pnevmatică, şi mai puţin o experienţă intelectuală.

Pentru omul credincios, cuvântul lui Dumnezeu este iradiant, catalitic, "cu putere" (Lc. 4, 32), nu rămâne în captivitatea necrozantă a literei. Familiaritatea celor două instanţe comunicante înlesneşte circulaţia prolifică a mesajului. Din episodul paleotestamentar de pe muntele Sinai se poate vedea, prin cristalinul expresiei aghiografice, că Dumnezeu şi Moise dialogau în modul cel mai natural cu putinţă: "faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său" (Ieşire 33,11). In illo tempore, hierofania îşi avea firescul ei. Harul semnificant al slovei venite din gura lui Dumnezeu îşi găseşte astfel mediu propice de manifestare într-o conştiinţă iluminată tot "de sus". Pe de altă parte, analogia celebră a profetului Isaia - cuvântul lui Dumnezeu acţionează precum ploaia care se întoarce în nori numai după ce a făcut pământul rodnic - descrie influenţa cuvântului sfânt asupra naturii greu educabile a omului, punând în lumină, totodată, finalitatea dialogică a universului conceptual biblic. Cuvântul se întoarce astfel la Rostitorul lui sub formă de răspuns nerostit, ca stare lăuntrică transsubstanţiată.

La polul opus, pentru omul deconectat religios, materialnic, fără capacitatea judecăţii duhovniceşti (I Cor. 2,14), verbalitatea lui Dumnezeu se mărgineşte la un sens istoric, superficial, lipsit de orice simbolism. Semantica de adâncime a textului revelat îi rămâne inaccesibilă şi străină. Acest limbaj nu are alt efect asupra conştiinţei lui în afara aceluia de a o face şi mai opacă decât este. Eşecul receptării este previzibil şi "garantat". Chiar dacă Dumnezeu vorbeşte, omul nu ascultă. Pentru că nu-L cunoaşte pe Vorbitor, nu-I ştie gândul şi voinţa, nu-I poate înţelege cuvintele. Îi refuză mesajul. Relaţia interpersonală, de fond, neexistând, omul de această factură nu poate asimila Duhul Celui întrupat în propriile Lui cuvinte.

Cogniţia discursului biblic ţine, în definitiv, de un parcurs sufletesc al auditorului, de o circumstanţialitate a evoluţiei lui spirituale. Dacă, în contextul unei polivalenţe a receptării, suntem de acord că nu există identitate perfectă între două lecturi ale aceluiaşi text şi chiar între două audiţii ale aceluiaşi enunţ, atunci fenomenul este prezent de bună seamă şi în dinamica asimilării mesajului sacru. Gândim şi simţim diferit în momente diferite ale propriei existenţe. Acumulările interioare ale ascultătorului, fazele progresului său lăuntric nasc mereu noi sensuri conotative. Suntem, aşadar, produsul, în continuă schimbare, al tuturor experienţelor culturale, sociale, religioase, fizice chiar, derulabile de-a lungul unor perioade mai scurte sau mai lungi ale vieţii noastre. Într-un şir infinit de efecte, care devin la rându-le cauze, lumea exterioară, cu toată variabilitatea-i caracteristică, are puterea netăgăduibilă de a ne modela interior. Nu ruptă de aceste realităţi, creşterea continuă a persoanei în ceea ce plenar exprimă Ortodoxia ca fiind "viaţa în (întru) Hristos", ca articulare a trăirilor conştiinţei cu Duhul Celui jertfit, înviat şi prezent în Euharistia Bisericii, reprezintă condiţia fundamentală a capacităţii omului de a înţelege graiul divin. Toate acestea ne dau acel simţ cu ajutorul căruia putem găzdui reverberaţiile semantice ale Verbului ceresc, iar în cele din urmă ne fac să descoperim vocaţia pascală a Bibliei: "trecerea de la pagină la viaţă" (Enzo Bianchi, Ascultând Cuvântul, p. 121).