Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Dumnezeu are cuvântul!
Dumnezeu a dat Cuvântul lumii, iar după Învierea Mântuitorului nostru Hristos şi Înălţarea Sa la Ceruri venise rândul lumii să-I dea cu smerenie cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, istoria relevă faptul că în această relaţie dialogică dintre oameni şi Dumnezeu adeseori au intervenit sincope greu de gestionat nu doar din punct de vedere teologic. Din perspectivă creştină, cred că acţiunile şi moartea omului care a dat apă la moară teoriei americanului despre ciocnirea civilizaţiilor folosindu-se de ameninţarea teroristă constituie simptomul unei false revitalizări religioase. Cred că, în perspectivă, fiecare religie va trebui să-şi pună serios problema în ce măsură pot fi evitate în viitor asemenea erori.
Vanitatea cu care omul religios se consideră pe sine mai credincios decât alţi credincioşi Îl lasă mut până şi pe Dumnezeu. Pornind de la această observaţie, se pune următoarea întrebare: în ce măsură Dumnezeu mai este lăsat să ia cuvântul în public? În timp ce aflăm tot mai multe veşti despre omul religios, creştin sau nu, despre Dumnezeu se vorbeşte tot mai puţin. Cred că la acest lucru se referea cu cinci ani în urmă părintele patriarh Teoctist atunci când, într-o discuţie particulară, dar în contextul dezbaterilor publice legate de actualitatea bisericească, atrăgea atenţia asupra primordialităţii problemelor teologice. Observase probabil faptul că în discursul religios apăruse tendinţa de a se face un fel de "teologie la distanţă", adică de a se vorbi în limbaj jurnalistic-sociologic despre omul bisericesc supus diferitelor provocări publice, în detrimentul abordării cu adevărat teologice a problemelor cu care se confruntă Biserica. Tot ce avem de făcut astăzi este să-I dăm cu smerenie cuvântul lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, este timpul să vorbim în mod direct despre Dumnezeu, dând dovadă de realism teologic. Spre exemplu, din punct de vedere creştin, smerenia îl obligă pe omul bisericesc de a vorbi mai mult despre Dumnezeu şi cât mai puţin despre sine. În ciuda acestui fapt, analizând profilul omului bisericesc contemporan pot fi sesizate următoarele două situaţii extreme: fie vorbeşte prea mult despre sine, fie nu mai vorbeşte deloc. Dacă în primul caz vorbim despre mândrie, în cel de-al doilea caz sesizăm o falsă smerenie, unii dintre creştini având tendinţa de a-şi ascunde credinţa de ochii semenilor în ciuda intensităţii cu care o manifestă public în lăcaşurile de cult. Cei din urmă, considerând un sacrilegiu simpla observare a propriei lor credinţe, pierd din vedere faptul că prezenţa creştinului în biserică este o mărturisire publică implicită a credinţei în Dumnezeu, care, asemenea luminii, "nu poate fi ascunsă sub obroc" (Matei 5, 14-15). În plan misionar, lipsa de transparenţă face în mod automat irelevantă propria mărturisire de credinţă. Zgârcenia omului religios care refuză să-şi împărtăşească credinţa semenilor îi privează pe semenii săi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Poate că în România de astăzi, din diferite considerente, este la modă să te declari creştin. Trecând peste problema vedetismului religios şi a ravagiilor publice făcute de mândria care o alimentează, fiecare creştin în parte este indiscutabil un purtător de mesaj religios. Din acest punct de vedere, este mai mult decât evident faptul că Biserica şi lumea întreagă datorită Ei dispun de un important tezaur de credinţă, însă accesul public depinde şi de gradul de deschidere al omului bisericesc şi tactul cu care acesta îl face cunoscut semenilor săi pe Dumnezeu.
.jpg)
