Dumnezeu Creatorul între ştiinţă şi metafizică

În general, în lumea secolului al XIX-lea, marcată puternic de determinism, două sunt poziţiile dominante faţă de Dumnezeu şi univers care se impun. Pe de o parte, unii acceptă existenţa unui Dumnezeu, un fel de Dumnezeu-orologiu al unui aşa-numit "univers-orologiu"; un Dumnezeu responsabil pentru ordinea universală pe care o percepem şi pe care o descoperă şi o confirmă oamenii de ştiinţă, un Dumnezeu Creator al oamenilor, al tuturor fiinţelor şi al întregului univers fizic. Pe de altă parte, în ipoteza că ideea existenţei lui Dumnezeu este respinsă, atunci se admite eternitatea materiei, aşa cum subliniază teologul C. Tresmontant, citându-l mai mult sau mai puţin fericit pe Engels: "Avem certitudinea că materia rămâne veşnic aceeaşi, dincolo de toate transformările sale, că nu-şi pierde nici unul dintre atributele ei..." (C. Tresmontant, Les idées maîtresses de la métaphysique chrétienne, Seuil, Paris, 1962, p. 143).

Lumea ştiinţifică şi concepţia antică, două direcţii tributare panteismului

În fond, aici avem de-a face cu acea concepţie din Antichitate despre un univers etern şi ciclic, definit ca autocreator. Se pare că această concepţie este încă frecvent prezentă în lumea ştiinţifică, în care cuvântul Dumnezeu desemnează adeseori universul în sine, natura, ordinea cosmică etc. Un foarte concludent exemplu pe această linie îl reprezintă gnoza de la Princeton.

Totuşi, studiind teoriile legate de Big Bang, anumiţi autori adaugă: "Atâta vreme cât universul va fi avut un început, putem presupune că a avut un Creator" (S. Hawking, Une Brčve Histoire du temps, Flammarion, Paris, 1989, p. 179). Legat de această afirmaţie s-a invocat noţiunea de "fluctuaţie cuantică", care "permite timpului şi spaţiului, apoi universului să apară spontan din vid... Universul nu mai are nevoie de o cauză primară. El apare datorită unei fluctuaţii cuantice... Apariţia sa bruscă poate fi explicată prin procese pur fizice" (vezi T. Xuan Thuan, La Mélodie secrčte, Fayard, Paris, 1988, p. 300).

Aşa cum se observă, regăsim aici vechea iluzie a unei creaţii spontane. Deşi, în realitate, vidul cuantic nu poate fi asimilat nici pe departe neantului din care, chipurile, ar fi apărut fără nici o cauză universul în care trăim. De altfel, T. Xuan Thuan îl defineşte ca fiind un spaţiu în care se regăsesc particule şi antiparticule virtuale, care apar şi dispar în cicluri de viaţă şi moarte de foarte scurtă durată, graţie principiului incertitudinii (Ibidem, p. 368).

În fapt, toţi cei care abordează lucrurile dintr-o atare perspectivă n-au observat că adevărata problemă nu este doar aceea a începutului universului în timp, ci aceea a originii acestuia în sensul deplin al termenului. Prin urmare, problema cu adevărat importantă este aceea a existenţei universului. Or, ipoteza unui univers fără început sau cu un început în afara unui Creator nu poate oferi un răspuns la întrebarea privind existenţa sa. E adevărat, nu se poate aduce nici un reproş ştiinţelor că n-ar fi pus sau n-ar pune această problemă. Dar orice om de ştiinţă trebuie să ţină necondiţionat seama de faptul că această problemă trebuie pusă, în principal, din perspectiva metafizicii, pentru că este o problemă de natură filosofico-teologică sau metafizică. Este şi motivul pentru care, afirmă H. Reeves, singura adevărată "problemă" rămâne însăşi existenţa universului, faptul că există ceva dincolo de nimic, iar oamenii de ştiinţă sunt incapabili să ofere un răspuns convingător la această provocare. După atâtea milenii, oamenii de ştiinţă constată că există "ceva", o realitate, fără a ne oferi nici o explicaţie clară şi convingătoare legat de modul cum a apărut această realitate a universului, care este vârsta acestuia etc. În această privinţă, ne aflăm azi în acelaşi punct în care odinioară se afla vânătorul preistoric, adică la "zero absolut" (H. Reeves, Patience dans lâazur, Seuil, Paris, 1981, p. 152).

Dincolo de univers, există o cauză supremă, un Dumnezeu transcendent

Universul acesta pe care-l contemplăm şi pe care savantul încearcă să-l descifreze ar fi putut să nu fie aşa cum este. Galaxiile sunt "muritoare", ca şi stelele. Universul, care ar fi putut să nu fie însă, nu-şi poate avea în el însuşi raţiunile propriei existenţe. Dacă există, aceasta înseamnă necesarmente că îşi datorează existenţa unei cauze care nu este una contingentă, ci este una, în mod negreşit, în afara lui. Chiar dacă se admite posibilitatea metafizică a unui univers creat din eternitate, deci fără un început în timp, aceasta nu înseamnă nici pe departe că n-ar mai fi un univers creat sau ar fi un univers mai puţin creat, adică n-ar mai fi vorba de o cauză mai presus de el însuşi.

Privind lucrurile în acest fel, înţelegem mai bine surpriza unui S. Hawking în momentul în care Papa Ioan Paul al II-lea i se adresează lui şi altor oameni de ştiinţă cu prilejul unui congres organizat de Academia Pontificală a Ştiinţelor, având ca temă Cosmologia şi fizica fundamentală. Între altele, în discursul său, Papa subliniază că ipoteza ştiinţifică privind originea lumii, cum ar fi aceea a unui "atom primitiv" din care ar deriva universul fizic în ansamblul său, lasă deschisă problema legată de începutul universului. Nici o ştiinţă nu poate răspunde singură la această chestiune; e nevoie de o ştiinţă a omului care se ridică mai presus de fizică, de astrofizică şi care se cheamă metafizică; e nevoie mai ales de acea ştiinţă care izvorăşte din Revelaţia lui Dumnezeu (vezi Documentation catolique, 1er novembre, 1981, p. 957).

Hawking a crezut că Papa s-a referit la posibilitatea oamenilor de ştiinţă de a studia evoluţia după Big Bang, dar nu Big Bang-ul în sine, pentru că era vorba de momentul creaţiei, de opera lui Dumnezeu. Totuşi, argumentul Papei era cu mult mai nuanţat. Practic, el face un apel la oamenii de ştiinţă pentru a înţelege că, dincolo de univers, există o cauză supremă, un Dumnezeu transcendent.