Dumnezeu e alături de cei dispuşi să piardă

Căutarea Lui Dumnezeu nu este doar un lucru rar în lumea noastră tot mai desprinsă de rădăcinile sacre ale existenţei, ci şi din ce în ce mai dificil de încercat. Dintotdeauna lumea, cu îndemnurile ei spre viaţa păcătoasă, a fost un teren neprielnic pentru cei ce doreau întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, mereu cei ce au dorit cu ardoare apropierea de Dumnezeu, cei care şi-au făcut din asta singurul scop demn de urmat în viaţă au părăsit lumea şi s-au dus în pustie sau în mănăstire. Spre deosebire de timpul nostru, epocile trecute, până pe la sfârşitul secolului al XIX lea, acordau totuşi un loc aparte vieţuirii creştine. Pe-atunci omul trăia vremuri mai aşezate, era mai dispus să se gândească la rosturile vieţii, acceptând încă Tradiţia vie a Bisericii ca îndrumător la nivelul societăţii, nu se lăsa ca acum pradă căutării doar a plăcerilor de tot felul. Un astfel de comportament, în care credinţa, de pildă, să fie un factor important înăuntrul cetăţii, este nu doar greu de imaginat, dar ar fi şi respins automat ca inavuabil în oricare din ţările europene de astăzi. Iar să acorzi creştinismului orice altă valoare decât cea a unei opţiuni private a devenit de neconceput.

Şi totuşi, chiar dacă de la nivelul lumii căutarea lui Dumnezeu este tot mai absentă, la nivelul persoanei acesta poate fi încă un deziderat liber ales. Sunt liber, chiar în lume fiind, să doresc să mă apropii de Dumnezeu şi nu există mijloace ca să fiu împiedicat de la urmărirea acestui scop. Şi aici există riscuri, căci simpla chemare a numelui Domnului nu este de ajuns ca să ne apropiem de El: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.“ (Matei 7, 21)

Invocarea greşită a Domnului, căutarea Lui în moduri improprii duce la eşecuri de care ne putem însă feri urmând învăţătura vie a Tradiţiei ortodoxe. Există două riscuri simetrice: al facilului şi al imposibilităţii întâlnirii.

Facil este acel mod de prezentare a relaţiei cu Dumnezeu, în care întâlnirea este oricând posibilă, fără vreo purificare, fără vreo asceză pregătitoare care să-l facă pe om apt să-L primească pe Dumnezeu în inima sa. E o imagine a divinului după măsura epocii noastre consumiste, în care Dumnezeu e redus la nevoia omului de El, devine o funcţie psihică ajutătoare în crearea armoniei omului cu Cosmosul şi cu alţi oameni. În ciuda depărtării de credinţă, acest gen de prezentare a religiei (sau mai degrabă al pseudoreligiei timpului nostru) capătă tot mai mulţi adepţi, datorită facilităţii sale.

La celălalt pol al eşecului garantat al întâlnirii omului cu Dumnezeu se află postularea unei rigidităţi fariseice. Omul se mulţumeşte cu un ritualism gol, lipsit de substanţă, care vine să se substituie adevăratei vieţi în Hristos. Acea persoană nu mai vede posibilă, aici şi acum, o întâlnire cu Dumnezeu. Aceasta ţine fie de domeniul trecutului, fie de un viitor ce n-a venit încă. Recunoaştem aici atitudinea fariseilor şi cărturarilor care nu L-au recunoscut pe Dumnezeu atunci când a venit printre ei. N-au putut accepta că Mesia cel vestit de legea lui Moise şi de prooroci era deja printre ei. Acţiunea Lui părea să le disturbe liniştea, părea să încalce ordinea stabilită, de exemplu pentru că vindeca sâmbăta. Ritualismul gol al fariseilor a făcut ca Hristos să nu fie acceptat atunci. Ritualismul gol al fariseilor de azi nu îl acceptă pe Hristos acum, în ciuda faptului că îi poartă în permanenţă numele pe buze.

În ciuda acestor eşecuri, întâlnirea cu Dumnezeu este posibilă. Iar despre modul cum se petrece aceasta vreau să vorbesc în continuare.

Dumnezeu poate să ni se arate chiar şi fără voia noastră, fără ca noi să Îl invocăm, iar atunci, dacă nu suntem suficient de pregătiţi, dacă nu avem încă ochii credinţei deschişi, Îl vom goni de la noi. Nu ni se arată direct nouă, dar aflăm de acţiunea Lui asupra unor semeni ai noştri. De pildă, în vindecarea demonizaţilor din ţinutul gadarenilor, relatată la Marcu 5, 1-17, oamenii aceia, ai căror porci se aruncaseră în mare, după ce Hristos trimisese demonii în ei, văd cu frică toată întâmplarea. Acea minune nu s-a petrecut asupra locuitorilor din ţinutul Gadarei, dar ei pot fi martorii ei, se pot bucura pentru semenii lor vindecaţi. În loc să vadă minunea petrecută prin vindecarea demonizaţilor şi să înalţe slavă lui Dumnezeu, ei preferă să rămână singuri. Acei oameni nu acceptă prezenţa lui Hristos printre ei, nu e foarte clară cauza, dar se pare că deoarece aducea pagube avutului lor. Ei şi-au pierdut porcii din cauza lui Dumnezeu, iar asta conta mai mult pentru ei decât salvarea sufletului demonizat. La fel procedăm şi noi în apropierea lui Dumnezeu atunci când asta ar implica o pierdere a confortului, a comodităţii cu care ne-am obişnuit. „Oare câţi dintre ei ar suferi cu dragă inimă o pierdere materială, individuală sau generală, dacă acest lucru ar implica vindecarea, restabilirea sau uşurarea stării de conştiinţă a unei singure persoane sau a unui grup de oameni din comunitatea lor?“ (Arhiepiscopul Dmitri).

Măsura dărniciei noastre este o probă a dorinţei întâlnirii cu Hristos. Atunci când nu suntem în stare să oferim ceva al nostru sau să acceptăm o pierdere care ne-ar afecta stilul de viaţă, comoditatea şi confortul, este evident că, orice declaraţii formale am face, nu suntem pregătiţi să Îl acceptăm pe Dumnezeu alături de noi.