Dumnezeu e peste tot

Când se cuvine să stăm în faţa răului şi când să plecăm din calea lui?

Singurele criterii în acest caz sunt legate de gestul nostru. Atitudinea noastră să nu fie făcută din laşitate sau necredinţă. Fiindcă de obicei, atunci când întâmpinăm situaţii dificile în viaţă, credinţa noastră se clatină şi, vorba românului, căutăm să dăm bir cu fugiţii. Expresia aceasta, foarte veche, datând din perioada fanariotă, semnifica la început sustragerea de la plata impozitului a celor mai nevoiaşi dintre ţărani, iar mai apoi, în epocile modernă şi contemporană, eschivarea de la îndeplinirea unei anumite obligaţii sau fuga de la locul faptei. Dacă totuşi fuga e sănătoasă, a părăsi pe cineva pentru a-ţi scăpa doar tu pielea nu e deloc onorabil. Dimpotrivă. E foarte ruşinos. Pentru că uităm că Dumnezeu e peste tot.

Se spune că în urmă cu sute de ani, în Apus bântuia necruţătoare molima ciumei. Un mare bogătaş, văzând cum mor mii de oameni, îşi pierdu încrederea în Dumnezeu şi porunci servitorilor să-i pregătească cele trebuitoare ca să plece la ţară, unde credea că va fi mai păzit de primejdie. Pe când slujitorii îi strângeau lucrurile, unul dintre ei spuse celorlalţi: Pentru că stăpânul nostru părăseşte oraşul ca să scape de ciumă, bănuiesc că Dumnezeu se află numai la ţară, nu şi la oraş…

Fără să vrea, stăpânul auzi aceste cuvinte şi, cuprins de ruşinare, cugetă cât de mult se îndoia în sufletul său. Porunci aşadar slujitorilor să nu-i mai pregătească bagajul, zicându-le: Nu mai plecăm, de vreme ce Dumnezeu este şi în oraş, nu numai la ţară… (Adaptare după o pildă din volumul „Cartea cu pilde“, Al. Lascarov Moldovanu, Editura Semne, 2011)