Dumnezeu şi libertatea prost înţeleasă

După ce, în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, revenirea la normalitate în ceea ce priveşte libertatea de manifestare a credinţei religioase se impunea ca o necesitate, asistăm, la 20 de ani de atunci, la o încercare de a izgoni religia creştină din spaţiul public, în cel privat. Încercarea este dusă în numele aceloraşi drepturi pentru care tinerii din Piaţa Universităţii strigau: "Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!"

O parte dintre oamenii de astăzi socotesc cu încrâncenare că a fi creştin înseamnă a fi mai puţin tu, a renunţa la o parte din tine, din ceea ce eşti. E drept, pentru că atunci când tu crezi că eşti doar om, Scriptura vine şi îţi spune: "dumnezei sunteţi toţi şi fii ai celui Preaînalt" (Ps. 81, 6). Cu alte cuvinte, religia creştină ne cheamă să renunţăm la imaginea prefabricată pe care o avem despre noi, punându-ne în faţă o realitate de anvergură şi dimensiuni abisale: sufletul uman şi existenţa lui fericită sau nu în eternitate. Sunt lucruri ameţitoare, cu siguranţă. Intervin exigenţe pe care de multe ori nu ne-ar conveni să le împlinim. Nu ne place să luăm în calcul aceste standarde, ele ne încurcă viaţa, ne dau peste cap planurile, proiectele noastre, atunci când ele se referă mai mult la comoditatea noastră, "hic et nunc", dar problema este alta: vrem să cunoaştem adevărul despre noi şi să găsim un sens aici, pe pământ? Sau cu o nonşalanţă care nu face cinste omului ne arătăm surzi şi muţi la glasul Domnului care ne spune: "Fiţi desăvârşiţi, precum desăvârşit este Tatăl vostru Cel din ceruri." Pentru că faţă de cei care nu admit existenţa lui Dumnezeu, socotind că omul este doar "un animal raţional perfectibil", cum zicea cândva genialul Petre Ţuţea, Mântuitorul Se arată ca o persoană mult mai generoasă, El făcând raportare la Creatorul tuturor.

Dar să revenim la problema noastră. Pe mulţi îi roade faptul că Ortodoxia are în România o poziţie centrală, Biserica nefiind detronată de pe locul I în topul încrederii românilor. Recensământul surprinde raportarea românului de rând la Dumnezeu. Românul autentic nu este fără de Dumnezeu, nu este fără de lege.

Lupta dusă de cei supăraţi pe Dumnezeu că S-ar amesteca în trebile vieţii lor a luat însă o conotaţie şi mai amplă, încercându-se ca sub pretextul apărării unei libertăţi individuale, Dumnezeu să fie eliminat total din societate, chiar dacă adepţii respingerii lui Dumnezeu sunt net în minoritate. Cu alte cuvinte comunitatea trebuie să se supună dorinţelor unei singure persoane. O dictatură mai grosolană decât aceasta în timpuri democratice - cum ne place să credem că trăim - nici că se poate imagina. Dacă ne deranjează că în spaţiul public sunt icoane, mâine s-ar putea să ne înţepe în ochi şi crucile de pe turlele bisericilor, s-ar putea să deranjeze urechile sensibile şi sunetul clopotelor de duminică dimineaţa. Nu se gândeşte însă nimeni că majoritatea românilor bine-credincioşi din ţară sunt în mod repetat şi metodic vexaţi de remarcile unor indivizi care, neavând nici în clin nici în mânecă cu ce înseamnă viaţa religioasă creştină, îşi dau cu presupusul invocând libera manifestare a libertăţii. Într-o societate islamică, îndrăzneala de a emite judecăţi de valoare negative la adresa lui Allah sau a religiei musulmane este pedepsită amarnic. Faptul că la poporul creştin toleranţa oamenilor depăşeşte orice imaginar ar trebui să îndemne pe cei care proferează opinii injuste, uneori scandaloase, la adresa religiei lui Hristos la măcar puţin bun-simţ faţă de fraţii lor mai atenţi la valorile spirituale. Cuvintele de mai sus au fost scrise ca un minim răspuns adus la un articol, apărut într-una dintre revistele din spaţiul jurnalistic românesc, "Dilema Veche". Deşi scris de un jurnalist cu vădite pretenţii intelectuale, articolul este plin de neadevăruri şi confuzii (Dumnezeu e o teorie filosofică, zeităţile sunt puse pe acelaşi plan: Budda, Zeus, Mahomed, Apollo, toate ţinând de sfera mitologiei, deşi primul şi al treilea personaj din cele enumerate au fost persoane istorice, nu figuri din epopeile greceşti precum "Iliada" sau "Odiseea"), dublat de citate inexacte. Petre Ţuţea ar fi susţinut, conform autorului articolului de care fac amintire, că nimic nu e mai frumos şi impresionant decât o babă analfabetă şi credincioasă. Fals! Marele geniu al oralităţii născut în Muscel spunea că între o babă neştiutoare de carte şi credincioasă şi un savant ateu preferă baba, aceasta fiind om, iar acela un dihor! Faptul că domnul Mândruţă susţine că religia ţine de misterul lui "crede şi nu cerceta" ne aduce aminte de tezele politrucilor care au făcut în timpurile de tristă amintire "Ştefan Gheorghiu" şi care socoteau că marxismul ştiinţific este cel care luminează masele, nu religia care, după ei, se bazează pe ignoranţă. E interesant de urmărit de altfel cum multe persoane care încearcă atacuri la adresa credinţei creştine folosesc idei din arsenalul deja perimat şi de proastă calitate argumentativă, cum era cel ideologic marxist-leninist.

În concluzie, rămâne să înţelegem cu toţii, sau, cel puţin cei care doresc să facă efortul acesta, că Hristos a venit să ne spună că omul este nu doar un însingurat pe acest pământ, ci un cavaler, un lord cu blazon divin.