Dumnezeu, temelia reuşitelor noastre

În Duminica dinaintea Botezului Domnului, una dintre cele şase duminici speciale din cursul anului bisericesc, câte două pentru trei dintre cele mai importante praznice împărăteşti (Înălţarea Sfintei Cruci, Naşterea Domnului şi Botezul Domnului), credincioşii pot asculta, în cadrul Sfintei Litughii, o pericopă extrasă din Evanghelia după Marcu. De altfel, fragmentul este cel care deschide binevestirea apostolului fondator al Bisericii Alexandriei Egiptului, aşa cum se şi arată în primul verset „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“.

Probabil că nu sunt multe de tâlcuit în acest fragment, posibil să nu se ascundă înţelesuri tainice în cele opt versete, dar, cu siguranţă, avem prilejul de a descoperi într-un om virtutea ce deschide calea spre împărăţia cerurilor: smerenia. Posesorul acestei calităţi, deşi „a poseda“ este ultimul verb care poate fi asociat virtuţii smereniei, este Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Versetul cinci ni-l prezintă pe „cel mai mare om născut din femeie“ (Matei 11, 11), aşa cum l-a numit Mântuitorul Iisus Hristos, într-o ipostază centrală, în mijlocul unei ample acţiuni prin care evreii îşi cereau iertare lui Dumnezeu pentru greşelile lor „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele“ (v. 4-5).

Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că am avea, fiecare dintre noi, câte un dar, o abilitate, care ne-ar face să fim în mijlocul atenţiei tuturor. Toată lumea ne-ar căuta pentru sfaturile pe care le dăm, pentru arta medicală pe care o stăpânim sau pentru cunoştinţele juridice care pot scăpa pe mulţi de la ananghie. Cu alte cuvinte, am fi o celebritate, un punct de interes pentru foarte mulţi. Este firesc naturii umane căzute să ne simţim bine în acea postură. Să avem o doză variabilă de orgoliu, dar s-o avem, să ne placă linguşelile, laudele, să ni se spună că suntem unici, că am schimbat vieţile multora şi că nu mai există cineva ca noi. Cunoaşteţi situaţia sau poate aţi şi trăit-o. Cât de tristă este atunci când, în loc să punem toate reuşitele noastre pe seama milei lui Dumnezeu ni le asumăm cu o seninătate demnă de o cauză mai bună. Cât de vrednici de plâns suntem în situaţia celui care, ameţit de mândrie, uită că întotdeauna Cel ce merită laudele este Dumnezeu. Şi cât de departe de omul ce s-a ridicat la nivelul îngerilor şi a putut să afirme liniştit superioritatea Celui ce avea să vină după el, adică Mântuitorul Iisus Hristos: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor“ (v. 7).

Sunt sigur că mulţi dintre noi sau măcar o parte suntem capabili să afirmăm de un coleg de-al nostru, de-un cunoscut sau pur şi simplu de un om din aceeaşi branşă cu noi: „da, este bun. Este chiar mai bun decât mine“. Suntem, cred, departe de atitudinea smerită a Sfântului Ioan. Dacă articolul acesta a cuprins o invitaţie la un exerciţiu de imaginaţie, pericopa evanghelică este o invitaţie la smerenie. La o stare de echilibru în caz de reuşită, la gesturi de fair-play în cazul unor laude, la plecarea genunchilor la rugăciune în momentele ispititoare de „înălţare“, venite din partea semenilor noştri. Aprecierile sunt bune, eforturile trebuie recunoscute, reuşitele marcate. Temelia tuturor trebuie să rămână Dumnezeu, Cel Căruia am fi fericiţi să-I vedem, dintr-un colţ îndepărtat, slava Sa de negrăit din împărăţia cerurilor.