Dumnezeul Cel mai înainte de veci

Despre Judecata de Apoi, vestita scenă ce defineşte registrul picturii de la Voroneţ s-a scris de multe ori, însă de mai multe ori mirarea şi lipsa de cuvinte au pătruns pe privitorul acestei minuni în culori. Măiestria artistică a pictorului nu avea cum să nu fie dublată de o trăire duhovnicească extraordinară, care să îi descopere toate aceste taine ale vremurilor din urmă. Totuşi, unele lucruri de fineţe pot scăpa ochiului dispus să fie vigilent cu simbolurile şi reprezentările speciale. La o astfel de concluzie am ajuns, încercând să explic o presupusă înfăţişare a icoanei Sfintei Treimi în această reprezentare de dimensiuni considerabile. Astfel, în primul registru al picturii, cel de sub streaşină, îngerii înfăşoară timpul ca şi cum ar fi o coală de hârtie pe care sunt pictate zodiile, în timp ce în mijloc se poate vedea silueta unui bărbat cu păr cărunt care binecuvântează. Dedesubt, în al doilea registru, sunt înfăţişaţi Sfinţii Apostoli aşezaţi pe laviţe moldoveneşti, flancaţi de îngeri, alături de Maica Domnului şi de Sfântul Ioan Botezătorul, având în mijlocul lor pe Iisus Hristos, aşezat pe tronul luminos şi înfricoşător. În cel de-al treilea registru, pe un alt tron, de data aceasta asemănător celor pământeşti, sunt aşezate Sfânta Cruce şi Evanghelia închisă, iar deasupra acesteia din urmă, un porumbel - imaginea simbolică a Sfântului Duh.

Pe verticală am avea imaginea Sfintei Treimi. Totuşi smerenia este calea cea mai bună de a învăţa, iar un prieten bun mi-a atras atenţia asupra greşelii pe care o făcusem. Chipul bătrân din primul registru nu este acela al lui Dumnezeu Tatăl. Ba chiar mai mult, în spatele Său stă scris în slavonă, prescurtat, ce e drept cam şters de atâtea veacuri, "IS HS Vethiiâ Dniami", adică "Iisus Hristos Cel vechi de zile". Este vorba despre o imagine de la proorocul Daniel 7, 9. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul divin din prologul Evangheliei după Ioan, este Cel dintru început, prin Care s-au făcut toate. Tocmai de aceea El e reprezentat aici în mijlocul timpului care se înfăşoară ca un sul de hârtie, El fiind Acelaşi Care S-a întrupat pentru noi şi a stat în mijlocul nostru. Această revelaţie a identităţii Creatorului cu Logosul divin, greu de înţeles după mintea omenească, este însă una dintre minunatele, definitoriile taine ale credinţei creştine. Icosul al doilea al Acatistului Mântuitorului o aminteşte, atunci când face referire la neînţelegerea lui Filip, ucenicul Domnului: "Înţelesul cel greu de pătruns căutând Filip să-l înţeleagă, grăia: Doamne, arată nouă pe Tatăl. Iar tu i-ai zis către dânsul: Atâta vreme ai fost cu mine şi n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi eu întru Tatăl? De aceea, Ţie, Celui ce eşti necuprins, cu frică strigăm: Iisuse, Dumnezeule Cel mai înainte de veci…"

Atrăgându-i atenţia lui Filip în timpul Cinei celei de Taină (Ioan 14, 8-11) că nu trebuie să caute prea departe pe Dumnezeu, fiindcă Îl are de atâta vreme lângă el, Mântuitorul spune că pentru noi Dumnezeu nu este un deziderat îndepărtat sau inaccesibil. Nu trebuie abstractizat la modul absolut, fiindcă El a coborât în mijlocul oamenilor. S-a făcut văzut în lume, a locuit între noi şi nu e străin de firea noastră. Totodată Hristos şi Tatăl sunt "una": nu există cale către Dumnezeu decât prin Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6).

Mântuitorul vorbeşte despre deofiinţimea Sa cu Tatăl nu doar în timpul Cinei celei de Taină. Mai spusese şi mai devreme că "Eu şi Tatăl Meu una suntem" (Ioan 10, 30), dar acest cuvânt nu a fost înţeles pe deplin, din moment ce Filip mai cerea încă lămuriri. Şi nu e de mirare, pentru o asemenea taină greu de pătruns cu mintea. Referiri la împreună-slăvirea Tatălui şi a Fiului se află şi în proloagele epistolelor pauline, precum şi în Apocalipsă, unde Hristos, Mielul Care Se jertfeşte, stă pe tronul Tatălui, fiind slăvit de ceata drepţilor şi a îngerilor (Apoc. 5, 6; 7, 17; 21, 22). El e "Alfa şi Omega", adică "începutul şi sfârşitul" (Apoc. 21, 6), prin Care S-a făcut lumea şi Cel Ce va veni întru slava Sa, ca să ne judece după dreptate.

Deseori, vorbind despre Iisus în timpurile moderne, Îl asociem cu bunătatea, blândeţea, iubirea absolută. Ne apropiem de El cu bucurie şi cu nădejde. Aflarea identităţii Sale mai presus de fire însă nu are cum să nu ne cutremure. Acesta este motivul pentru care autorul Acatistului exclamă nu numai cu bucurie, ci mai ales "cu frică", aflându-L pe "Dumnezeul cel mai înainte de veci", pe Cel vechi de zile.