După Florii…

Sărbătoarea în care creştinii duc ramuri de salcie cu „mâţişori“ la biserică, duminica din ajunul Săptămânii Patimilor celebrând intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, întâmpinat cu ramuri de finic (pentru „palmier“ în textele vechi), este cunoscută astăzi sub numele de Duminica Floriilor. Trebuie să adăugăm însă că există şi varianta „Duminica Florilor“, iar prin Transilvania i s-a spus şi „Duminica vlăstarelor“, dar prima menţiune în scris a acestui praznic, în Letopiseţul lui N. Costin, consemnează numele de „Staulele Floriilor“ (în scrierile vechi religioase cuvântul staul era folosit, figurat, cu sensul de „biserică“).

Nota generală a acestor denumiri o reprezintă referirea la flori şi, de aici, numele date la botez copiilor născuţi în ziua sau în preajma duminicii respective: Floarea şi Florea, Florica, Florin, Florei sau Floareş, ori diminutive cum sunt Floricel, Floricica sau Floriţa. „Familia“ a fost îmbogăţită prin împrumuturi onomastice moderne, din franceză sau italiană: Flora, Florian, Florentin, Florentina, Florenţa şi altele. De la antroponime s-au format, apoi, nume de localităţi: Floreşti, Floreşteni, Floreasca, Florieni, Floroaia. Acest bogat inventar onomastic constituie o mărturie asupra importanţei pe care a avut-o, la români, şi prin evocare, sărbătorirea Duminicii Floriilor. Iar astăzi putem aprecia frumuseţea gravă, indiferent de vârsta purtătorului, a numelor date după tradiţie, faţă de improvizaţiile moderne de inspiraţie… vegetală de tip „Mugurel“, „Crin“, „Ghiocel“, „Codrin“ şi altele, ce par a-i destina pe purtători unui alint public obligatoriu chiar la vârsta de bunici…

***

Un surprinzător text literar ce se referă la Duminica Floriilor îi aparţine poetului Octavian Goga. În volumul său de poezii (cel de debut), tânărul înflăcărat de iubire vrea să îşi unească viaţa cu iubita şi îşi face cunoscută Dorinţa de izolare în doi, prin cununie: „Departe-aş vrea de-aici să vii,/ în alte lumi senine,/ în dimineaţa de Florii/ Să mă cunun cu tine“. Catrenul a fost ţinta unui comentariu ironic al unui Topîrceanu semnalând mai multe Curiozităţi poetice.

Printre alte „curioase scăpări din vedere, care contrazic ordinea naturală a lucrurilor“ (descoperite la „începătorii care excelează în această direcţie“, dar prezente şi la nume celebre, cum ar fi Alecsandri, Eminescu, iar, dintre poeţii francezi, Alfred de Musset), Topîrceanu comentează astfel cel de al treilea vers de mai sus: „Dl. Goga a pierdut din vedere că românul (creştin pravoslavnic - ceea ce înseamnă „drept-credincios“, n.n.) nu face niciodată nuntă în postul mare - necum în pragul săptămânii Patimilor, când cad întotdeauna Floriile. E un vechi obicei al pământului“. Pentru a întări ultima afirmaţie, este citată o frază din cronica lui Ureche, înfierând purtarea sfidătoare a unui domnitor: „de lege îşi râdea, că în Postul Mare s-au însurat“. Desigur, doar explozia sentimentală a primei tinereţi l-a făcut pe Goga (fiu de preot, de altfel) să piardă din vedere prescripţia asupra perioadelor când „Nu se fac nunţi“ din calendarul creştin ortodox!

Dar, din literatură, prin şcoală, noi reţinem numele sărbătorii mai ales prin Floriile lui Alecsandri, în versuri în care înălţarea sufletului se împleteşte cu bucuria venirii primăverii: „Vin Floriile cu soare/ şi soarele cu Florii“. Iar lumina primăverii din duminica de dinaintea săptămânii Patimilor ne prevesteşte vremea frumoasă a zilei de prăznuire a învierii Domnului: „Cum va fi în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti“ este o promisiune din memoria afectivă a limbii române.

Iar crenguţele de salcie sfinţite la biserică se află acum la icoane…