După sărbători

În fibra ei cea mai intimă, sărbătoarea este sfântă şi condamnă excesele. Cu toate acestea, senzaţia pe care omul obişnuit o are după ce un ciclu de sărbători s-a încheiat este aceea de epuizare, secătuire, vlăguire. Sindromul negativ al întoarcerii la muncă după o perioadă de petrecere este bine cunoscut şi dă bătaie de cap acelor psihologi care vor să-i scoată pe oameni din depresie. Dar lucrurile stau ceva mai complicat. Sărbătoarea se cuvine privită atât central cât şi periferic. În centrul ei, cum am spus, sărbătoarea presupune maximă interioritate, reculegere de sine, respiraţie contemplativă. Poţi sărbători şi cu un strop de apă şi cu o firimitură de pâine. Sihaştrii trăiesc marile sărbători cu tot sufletul îmbătat de fericire, dar fără ca aceasta să le trădeze austeritatea. Nu poate exista nimic nepotrivit în comportamentul care se supune aceloraşi reguli de reţinere şi de bună-cuviinţă. Dar sărbătoarea descrie arce largi de cerc şi în felul acesta cunoaşte şi sectoare periferice. Aş spune că pe măsură ce se depărtează de centru creşte şi zgomotul. Oamenii petrec din ce în ce mai gălăgios tocmai fiindcă aparţin periferiei şi uită centrul de la care aceasta se reclamă. Tocmai din acest motiv şi văzând lucrurile dintr-o asemenea perspectivă anumite excese care au loc în aceste zile nu ar trebui să ne sperie. Cei care beau mai mult decât trebuie sunt aceia care de fapt slujesc periferia cu un devotament inconştient. De asemenea, un mare praznic este de observat şi în sacerdotul care oficiază calm tainele, dar şi în ultimul cerşetor care la porţile bisericii aşteaptă dârdâind un dram de milostenie. Şi ei prezintă acelaşi raport dintre centru şi periferie. Organismul unei comunităţi este extrem de complex şi doar abuzurile sociologice ajung să-l mutileze. Într-un univers tradiţional toate îşi aveau locul şi rostul şi nu era nimic discordant care să pună în primejdie subtilitatea construcţiei. Armonia nu exclude însă suferinţa determinată de sfâşierea presupusă de contraste. Iar o lume tradiţională este caracterizată tocmai de mari diferenţe şi discrepanţe care presupun varietate şi resping monotonia. Tocmai fiindcă sunt destui care nu înţeleg aceasta şi ţin morţiş să privească societatea de altădată printr-un filtru idealizant, ei fac o greşeală similară cu aceia care nu pun nici un preţ pe tradiţie şi trecut. Lumea modernă care ne cotropeşte parcă de la o zi la alta poate fi îmblânzită doar în măsura în care proiectăm asupra ei o judecată bazată pe înţelepciune. Nu de fundamentalism avem nevoie, dar nici de laxitate. Păcătoşii sunt aşadar periferici, iar cei fără pată centrali. Uneori excesiva moralizare face rău. Aşezând neapărat o controversă între cleştii etici riscăm să ratăm înţelegerea unui anumit fenomen. Sărbătoarea nu este doar prilej de chefuire sau este cu adevărat bucurie dacă ştie că are în profunzime un centru veşnic rugător. După sărbătoare oamenii se simt cumva fără nici un rost fiindcă pierd această tensiune între centru şi periferie şi văd lumea doar ca pe o orizontală dezolantă. Sindromul post-sărbătoare poate fi în unele cazuri ucigător tocmai din cauza abandonului pe care-l trăim şi chiar a simţământului că am fost izgoniţi din Paradis. În sărbătoare este aprinsă candela inimii dar şi simţurile sunt curpinse de o puternică vâlvâtaie. Suntem oameni fiindcă ne putem asuma ambele ipostaze. Doar deşertul şi asfaltul ne deprimă.