E greu să iubim?

De multe ori se întâmplă să fim întrebaţi sau să ni se afirme că cel mai mare păcat este... şi urmează o listă de răspunsuri, care dintre care mai diferite: mândria, minciuna, răutatea, uciderea etc. Putem remarca încă de la începutul acestui articol faptul că fiecare acordă primatul gravităţii păcatului pe care îl cunoaşte cel mai bine, dar nu neapărat prin experienţa personală, ci măcar prin efectele acestuia îndreptate împotriva sa. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul virtuţilor, a faptelor bune. Filantropia, bunăvoinţa, jertfelnicia sunt nominalizate pe rând, urmând modului în care noi le-am trăit sau le-am admirat în ceilalţi.

Aceste discuţii ar putea să se încheie în Duminica a XV-a după Rusalii, dacă am fi atenţi la textul evanghelic citit în cadrul Sfintei Liturghii, Matei XXII, 35-46. Este locul unde Mântuitorul, ispitit de un învăţător de lege ("Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?" - v. 36), răspunde aceluia şi, implicit, nouă, peste timp, lămurindu-ne că nimic nu este mai important ca iubirea: "El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (v. 37-40).

Pare destul de simplu şi, în orice caz, suficient de elocvent încât să nu mai invocăm necunoaşterea legii în vieţuirea noastră defectuoasă. Dar cum putem să Îl iubim pe Dumnezeu? Şi, mai ales, când ştim că iubim pe Dumnezeu, dar nu oricum, ci mai mult decât orice? Întrebări foarte grele, nu pentru că răspunsurile ar fi solicitante, ci pentru că viaţa noastră încurcată ne împiedică să pricepem de-a dreptul sensul unor cuvinte mântuitoare. Acum, dacă ştim că iubirea de Dumnezeu şi cea de semeni sunt cele mai importante lucruri în viaţa spirituală, vom face ceva să creştem iubirea? Cât de mult suntem dispuşi să ne arătăm dragostea? Bine, dar cum ne-o putem arăta?

Chestiunea poate fi corelată cu alte pilde şi învăţături din Sfânta Scriptură. Să privim la samarineanul miluitor al celui tâlhărit, să luăm aminte puterea de iertare a tatălui din pilda fiului risipitor, la fermitatea în credinţă a lui Avraam, la răbdarea în încercări a lui Iov, la sacrificiul femeii din Sarepta Sidonului, care se lasă pe ea pentru a sluji trimisului Domnului, la dorinţa şi puterea de schimbare a lui Saul care se transformă din prigonitor în propovăduitor. Avem de citit şi de urmat. În orice caz, ne este la îndemână să aflăm CE PUTEM FACE. Credem însă că, mai înainte, trebuie să ne hotărâm să păşim pe calea iubirii.

Iubirea nu este uşoară, pare paradoxal. Dar atunci când iubeşti, eşti atras într-un mod de vieţuire în care nu te mai socoteşti pe tine, în care celălalt sau ceilalţi sunt mai importanţi. În care riscurile, expunerea, grijile, dificultăţile sunt depăşite din entuziasm şi din dragoste. Atunci când iubeşti creşti în iubire tocmai prin deschiderea din iubire. Iubind, iubeşti din ce în ce mai mult. Dragostea nu are limită, nu poţi spune "gata, îl iubesc deplin", tocmai pentru că deplinul nu poate fi atins niciodată, pentru că avem capacitatea unei iubiri infinite şi pentru că, deşi ne-o dorim, niciodată nu o putem atinge. Dar putem tinde spre ea, ne putem propune aceasta.

Nu este uşor să iubeşti, înseamnă practic să jertfim egoismul nostru. Este greu să nu ne considerăm prioritari pentru lume, dar, dacă reuşim, promisiunile sunt foarte mari. Vom fi ca Mântuitorul, ne vom asemăna Lui şi vom fi liniştiţi. Până la urmă iubirea este oglindită.