E mereu aceeaşi Moarte

Nu poţi crea din nimic!", strigă exasperat artistul silit să-şi mistifice ancorele în real ale operei. Adevăratul Cuvânt însă nu e creat, ci născut. "Lumină din Lumină". Fiinţă din Fiinţă. Cuvântul depărtat de rădăcini (poate că, riguros vorbind, tocmai am dat expresie unei contradicţii în termeni) îşi pierde începutul major şi rămâne cuvânt de hârtie... cuvânt născut din cuvinte, oricât ne-ar durea.

Cuvinte născând cuvinte la periferia stărilor esenţiale, aşa am citit ultima carte semnată Dan Stanca. "A doua zi după moarte", editura Curtea Veche, ediţia a doua, anul... 2010.

Identificăm aici o miză deopotrivă metafizică, spirituală şi cosmologică, dar, în mod paradoxal, alta decât Erosul asumat ca atare de autor într-un interviu. Atât de alta, că am putea-o numi negaţia sa. Dar cine ştie ce nume poartă tot ce nu e Iubire? Poate doar titlul poveştii să fie o aluzie.

O primă observaţie fără pretenţii de critică, doar saturat manieristă, ar fi că "scriitura" aceasta, dar în sensul primar al cuvântului, nu te poate lăsa acelaşi, tocmai fiindcă dă seamă de o condiţie, vai, atât de umană. E vorba despre Repetiţie. Ralea, psiholog din alt secol, găsea că a fi om e a amâna. Iată că a fi om e şi a repeta.

"A doua zi după moarte" sau romanul Repetiţiei, aşadar. Destine în care totul se repetă până la enervare, până la epuizare, până la absurd. Destine ale unor căutători care se pare că şi-au stabilit prea bine ce caută... prea bine, adică ţintuit în concepte, idei, teorii şi teoreme, de vreme ce nu reuşesc să recunoască în ei şi în lumea lor nimic pe care să ia formă himera-gând ce le trezeşte aşteptarea. Puţin importă dacă vreunul dintre personaje îşi pune sau nu întrebarea "mântuitoare", semnificativ e că - în repetate rânduri! - fiecare se confruntă cu marea tăcere, cu nerăspunsul Zeului (acesta din urmă, altminteri, doar aproximat). Tăcere un timp. Şi, dacă de dorit ar fi ca înseşi cuvintele să cheme tăcerea, se răstoarnă raportul firesc încât personajele vor "semne şi minuni".

Contextul epic mai larg este dinamica raporturilor între cultura tradiţională şi destrămarea modernă: eşecul pare să fie nu doar finalul, ci şi finalitatea inconştient aleasă de protagonişti ai aventurii de a salva lumea prin... Teorie. Dar cea mai autentică rimă găsită ineficacei teorii e, o arată firele narative, entropia. Experienţa Haosului e developată nu doar de la biologic la spiritual, ci de la infrauman la suprauman. Uniforma de puritan al gândirii purtată peste zdrenţele cărnii torturate de dorinţă neelaborată psihic (singurul personaj care ştie unde e de găsit ceea ce caută are un traiect exterior şters, asupra căruia nu se insistă) face o figură al cărei tragism ridicol e sancţionat prompt de scepticismul ironic al naratorului, deşi... nu scepticismul e ultimul (său) cuvânt.

Dorinţă înseamnă de fapt alegere, dar dorinţă pură înseamnă nici o alegere în afara Repetiţiei. Cheia receptării textului e undeva în textul însuşi: obsesia dezmărginirii se arată a fi o capcană pentru mintea umană constrânsă la a se lipi de ceea ce-i conservă identitatea. Aleg cum am mai ales, şi o să mai aleg cum aleg acum. Cam asta ar fi, în esenţă, drama. Din păcate, plonjeul în fantastic nu convinge, pentru că registrul este acelaşi: imaginarul. Intenţionat sau nu, în manieră postmodernistă, şi nu, de pildă, romantică, personajele înseşi (cel din urmă, naratorul însuşi) îşi pun întrebarea dacă trăiesc în real sau în imaginar. Registrul eludat e tocmai simbolicul, şi e dureros să afirmăm asta cu referire la un roman plin de simboluri. O epică urmând rigorile simbolicii ar face blestemul Repetiţiei (sau forţa sa ca artificiu tehnic) să sucombe în faţa forţei de concatenare a simbolurilor. Repetiţia ar trece în Reactualizare. Când totul se leagă semnificativ de toate în Tot, nu poţi să o iei pe arătură şi apoi să faci un salt în Sublim sau Grotesc. Când numai Imaginaţia domneşte, nimic nu se leagă de nimic şi toate sunt osândite să se repete alandala, păstrând iluzia dinamitării blocajului, în fapt adâncind degetele de mănuşă.

" Identificăm aici o miză deopotrivă metafizică, spirituală şi cosmologică, dar, în mod paradoxal, alta decât Erosul asumat ca atare de autor într-un interviu. Atât de alta, că am putea-o numi negaţia sa. Dar cine ştie ce nume poartă tot ce nu e Iubire? Poate doar titlul poveştii să fie o aluzie."