E vremea sfinţilor

Sfinţii sunt imaginea ideală a creştinului aflat în această lume, supus tuturor ispitelor diavolului. Sfinţii nu cred să fie sfinţi. Ei se pregătesc pentru viaţa adevărată cu preţul eforturilor, încercărilor şi sacrificiilor pe care lumea nu le crede sau nu le înţelege. Nici noi nu îi vedem măcar printre noi. Cel mai adesea, doar golul lăsat de dispariţia lor ne dă de ştire despre ei. Opera sfântului, lucrarea lui este chiar viaţa sa şi el este în întregime în viaţa sa asumată conform umanităţii însăşi pe care nu renunţă să o transcendă. Sfinţenia, spune scriitorul francez Georges Bernanos, este o aventură, este chiar singura aventură. Cine a înţeles acest lucru a intrat în inima credinţei veritabile, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă cutremurare decât cea a morţii, o speranţă neomenească. Singura aventură, pentru că singura nenorocire posibilă oamenilor este aceea de a nu fi sfinţi, cum spunea Leon Bloy. Iar dacă nu suntem sfinţi, aceasta se întâmplă pentru că nu iubim destul. Soarta finală a sufletului depinde de starea pe care el o împărtăşeşte pe această cale dificilă când părăşeşte lumea de aici. În conferinţa intitulată „Lâheure des saints“ ţinută în 1947 în Algeria, Bernanos declara: „casa lui Dumnezeu este sufletul oamenilor şi nu al supraomului. Creştinul nu este un supraom. Sfinţii cu atât mai mult, sau mai puţin încă. Sfinţii nu sunt sublimi, admirabili sau înălţători, ei nu au nevoie de sublim; sublimul are mai degrabă nevoie de ei.“

Sfinţii nu sunt eroi în maniera eroilor lui Plutarh. Un erou ne dă iluzia că depăşeşte umanitatea. Şi într-un anumit mod o depăşeşte. Sfântul, însă, nu o depăşeşte, ci o asumă, străduindu-se să o realizeze în modul cel mai deplin cu putinţă, adică dumnezeieşte. Chipurile sfinţilor sunt nenumărate, fără ca, în acelaşi timp, unul să semene cu celălalt, asemeni oricărei fiinţe care ocupă un loc în timp şi spaţiu, loc care nu aparţine decât lui şi care nu va mai fi al nimănui altcuiva. Orice om este veşnic în locul său, ne asigura Goethe. Locul omului nefiind niciodată dat, el trebuie să-l merite şi să-l cucerească.

În acelaşi timp nu există vreo ierarhie între sfinţi: în faţa lui Dumnezeu, cei pe care noi nu-i numim deloc au aceeaşi greutate ca şi fraţii lor slăviţi, după cum cred creştinii de pe pământ. Sfinţenia, spune Bernanos, nu are formule, sau, pentru a vorbi complet, le are pe toate. Ea adună şi înflăcărează toate forţele, ea realizează concentrarea celor mai înalte facultăţi şi capacităţi ale omului. Pentru a o cunoaşte, ea pretinde de la noi un efort ca noi să participăm într-o anumită măsură la ritmul său, la elanul său imense. Pentru aceea, sfântul scapă istoricului care stabileşte doar relaţii cauză-efect limitate la domeniul faptelor sensibile. El se foloseşte de reprezentări fără a atinge adevărul fiinţei ca şi matematicianul, care, în semnele pe care le aplică la ceea ce el a văzut, face abstracţie de particularităţile lucrului de care se ocupă. Bernanos remarcă: dacă istoricul se ţine de o precizie riguroasă, el ne va învăţa puţine lucruri despre un sfânt. Forţa sufletului este de a sustrage sufletul său apăsării de aici, de pe pământ, fără a rupe cu viaţa care-i este într-un fel oarecare suportul, sprijinul. El nu este înrobit de condiţia sa, acceptată într-un spirit de supunere faţă de rânduiala lumii şi voinţa divină. Astfel, rămâne el întors către eternitate. Sfinţii, când totul pare fără ieşire şi pierdut, au o idee în plus care deranjează totul şi orânduieşte totul pe calea cea bună, deşi de multe ori noi îi persecutăm, cum prigonim de obicei pe acei care ne-au salvat fără voia noastră, dacă nu contra noastră. Sfinţenia nu este un lux, este o necesitate. Sfinţii sunt cei care menţin viaţa interioară fără care umanitatea se va degrada până va pieri. În propria viaţă interioară omul găseşte sursele necesare pentru a scăpa de cruzime, de barbarie, de înrobirea animalică. S-ar putea crede că timpul sfinţilor a trecut. Dar, dimpotrivă, vremea lor este totdeauna.

(Traducere şi adaptare de Augustin PĂUNOIU după Bernard Halda, „Bernanos ou la foi militante et déchirée“)