Ecuaţia iertării şi logica relaţionării ipocrite

Lumea actuală este sfâşiată de calomnie, nedreptate şi răutate. Simpla conectare la media autohtonă conturează un cadru deplorabil: potentaţi obsedaţi de putere, care îşi aduc acuze unii altora, vedete care excelează în insulte, nicidecum în performanţe artistice, categorii sociale înverşunate unele împotriva celorlalte şi, nu în ultimul rând, crime între membrii aceleiaşi familii, care trădează legături sociale cangrenate de ură, cumplit de multă ură... Rămâne impresia că discordia este sentimentul care animă viaţa socială sau măcar idealurile multora dintre contemporani.

Deficitul de iubire pentru aproapele este urmarea firească a orgoliului excesiv. Nu este exersată iertarea, ca virtute socială, aceasta fiind o opţiune exclusiv a segmentului slab al umanităţii. Mai grav, iertarea poate fi mimată pentru păstrarea aparenţelor, logica relaţionării ipocrite traversând, astfel, fiecare eră după sintagma: Te iert, dar nu te uit! Tragic este că iert fără să uit exprimă tocmai eşecul în asumarea evanghelică a relaţiilor viciate sau scurtcircuitate conflictual, iar orgoliul degenerează în răzbunare.

Pentru cei care se roagă după regula transmisă de Didahia apostolilor (8, 2-3), fiecare zi este pecetluită de cererea-promisiune: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc!“ [Matei 6, 12]. La un alt sinoptic, darul iertării divine confirmă un act deja împlinit ascetic: iartă-ne, Doamne, „căci şi noi iertăm celor ce ne greşesc!“ (Luca 11, 4). Mai mult, dintre toate cererile din Rugăciunea Domnească, Hristos insistă tocmai asupra interdependenţei dintre iertarea greşelilor celorlalţi şi iertarea greşelilor de către Tatăl ceresc (cf. Matei 6, 14-15).

Invers, reuşita în a ierta greşelile celorlalţi este reflexul darului iertării divine în omul înnoit de jertfa iubitoare lui Hristos (cf. Coloseni 3, 13). Iertarea primită în dar de la Părintele ceresc aduce în cei care caută să imite bunătatea divină nelimitată (cf. Matei 5, 43-48; Luca 6, 35-36) puterea de a ierta permanent fiecare nedreptate. Toată răutatea care inspiră nefericit dezvoltarea relaţiilor interumane poate fi depăşită de cel care, asemenea lui Hristos şi tuturor martirilor Bisericii, nu răsplăteşte răul cu rău, ci prin rugăciunea pentru duşmani împărtăşeşte binecuvântare (cf. 1 Petru 3, 9), semnul vieţii specifice Împărăţiei cerurilor. De aceea, parabola datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35) este reprezentativă pentru noul mod de a fi descoperit de Hristos, în aceea că iertarea nu este descrisă ca unul dintre elementele unui sistem moral, ci propusă ca o categorie definitorie vieţii de comuniune a fiilor lui Dumnezeu.

Izvorând din adâncul fiinţei (cf. Matei 18, 35), sincera iertare poate fi abordată ca o ecuaţie existenţială a cărei soluţionare presupune aplicarea aritmeticii biblice a multiplului „de şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18, 22; cf. Luca 17, 4). Nici unul dintre termenii şirului operaţional nu sunt omişi (uitaţi), ci rememoraţi din perspectiva caracterului infinit al iertării divine: (1) termenul principal - Dumnezeu este invocat pentru a oferi puterea de a dărui iertare; (2) raportarea la vrăjmaşi nu se realizează prin ţinerea minte a răului (catalogare negativă), ci prin recuperarea valorii lor autentice, ştiind că şi aceştia pot fi de mare folos. Rezultatul trebuie confruntat cu afirmaţiile unui expert care enumeră beneficiile pătimirii isihaste a relelor produse de semeni: „Cel dintâi şi cel mai mare câştig este iertarea de păcate. Al doilea câştig, tăria sufletească şi răbdarea. Al treilea câştig, blândeţea şi iubirea de oameni. [...] Al patrulea câştig, că nu se mânie niciodată; iar acesta nu are egal“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXI, 5).