Editorial: Cine nu doreşte dialogul?

În momentul în care este redactat textul de faţă, mai sunt câteva zile până la data fixată pentru alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) însă, când îl veţi citi dumneavoastră, cel de-al şaselea patriarh va fi deja cunoscut.

În cele 40 de zile scurse de la adormirea întru Domnul a Prea Fericitului Teoctist, Biserica s-a bucurat de atâta atenţie cât nu i s-a acordat în ultimii 17 ani luaţi la un loc. Comentatori de tot felul, chiar şi analişti politici, pe care nu i-ai fi crezut în stare de altceva decât să descâlcească complicatele iţe ale vieţii politice, au vorbit şi au scris despre succesiunea patriarhală. Desigur, cum s-a priceput fiecare: unii alarmist, incompetent, fantezist, conspiraţionist, alţii cu echilibru şi (bună) credinţă.

Tot cu acest prilej, au fost scoase la iveală toate subiectele - să le spunem controversate - care ar fi putut suscita vreun interes în societate. Nu erau probleme noi, însă dat fiind momentul aparte prin care trecea BOR, ele puteau fi vândute mai bine şi dezbătute mai cu patimă. De la problema colaborării cu Securitatea a unora dintre ierarhi - care a interesat mai ales pe cei care nu sunt neapărat foarte apropiaţi de Biserică - până la dezbaterile pe marginea ecumenismului - o temă pentru cunoscători -, orice român a fost prins în mreaja discuţiilor.

„Problema dosarelor” a ţinut capul de afiş al televiziunilor şi marilor ziare - fiind un subiect care interesa pe toată lumea - polemica pro şi antiecumenistă, în schimb, s-a purtat „underground”, pe internet, sub protecţia anonimatului, nefiind gustată decât de un cerc mai restrâns, care „cunosc” şi „înţeleg”, chipurile, anumite subtilităţi.

În vârtejul argumentelor antiecumeniste, cel mai adesea a fost invocat IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ca promotor al ecumenismului la noi, deşi Biserica Ortodoxă Română, ca întreg (adică episcopi, preoţi, diaconi, monahi şi mireni), este oficial membră a Consiliului Mondial al Bisericilor, organism sub umbrela căruia se desfăşoară cele mai multe dintre întâlnirile cu caracter interconfesional.

Despre necesitatea dialogului în zilele noastre şi despre falimentul perspectivelor naţionaliste, accentuat tradiţionaliste, adesea foarte agresive, nu o mai lungesc, problema părându-mi-se foarte clară.

Totuşi, în calitate de fost student al Înalt Prea Sfinţitului Daniel, pot dezvălui contextul şi maniera în care l-am auzit vorbind despre ecumenism, la orele de curs, ţinute la Facultatea de Teologie din Iaşi.

În primul rând, la facultatea amintită nu există o disciplină de studiu dedicată, propriu-zis, ecumenismului. Discuţiile cu caracter ecumenist, pe care IPS Mitropolit Daniel le lansa uneori (în cadrul orelor de Dogmatică şi Pastorală), porneau de la premiza necesităţii dialogului civilizat al Ortodoxiei cu celelalte confesiuni creştine, atât pentru a lămuri mai bine pe alţii (dar şi pe noi înşine) despre credinţa noastră, cât şi pentru a contribui la dorita unitate creştină, care se va realiza atunci când Dumnezeu o va voi.

Ortodoxia pe care IPS Mitropolit Daniel o preda studenţilor era aceea care a apropiat mii şi zeci de mii de occidentali de dreapta credinţă, mulţi dintre ei fiind ieşiţi - poate de generaţii - din albia creştină. Sfinţii Părinţi nu erau prezentaţi ca statui colosale care insuflau, ritos şi inflexibil, imperative dogmatice, ci ca nişte profunzi cunoscători ai lui Hristos şi ai sufletelor credincioşilor, tălmăcitori ai tainelor dumnezeieşti, de care se învredniciseră.

După anii de seminar, în care lecţiile din manualul de Dogmatică aveau întotdeauna o consistentă parte care viza, uneori foarte acid, şi cele mai neînsemnate diferenţe interconfesionale, în facultate am avut surpriza să constat, ascultându-l pe IPS Mitropolit Daniel, că Ortodoxia poate fi discutată şi calm, afirmativ, relaxat, nu doar polemic. Că Ortodoxia nu este o doctrină de ripostă, ci este Hristos în cuvinte şi duh, este viaţă, pe care mai întâi trebuie să o simţi tu însuţi ca să o poţi mărturisi şi altora. Tot de la IPS Mitropolit Daniel am învăţat că eşti demn şi câştigi respectul doar atunci când mărturiseşti adevărul cu smerenie, că nu e nevoie să latri la celălalt - care din cauza a milioane de motive crede altfel - ca să-ţi arăţi cu emfază superioritatea credinţei proprii.

Indiferent ce visează unii, dialogul ecumenic nu este un pericol pentru învăţătura ortodoxă, ci o necesitate pentru întărirea şi afirmarea ei în aceste vremuri.

Indiferent ce preferinţe au unii sau alţii, discuţiile pro sau contra pe marginea ecumenismului nu trebuie să trezească ură şi stridenţe neduhovniceşti. Până la urmă, suntem fiii aceleiaşi Biserici, pe care, de pe data de 12 septembrie, Hristos a binecuvântat-o cu un nou patriarh.