Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Editorial: Normalitatea pusă între paranteze

Editorial: Normalitatea pusă între paranteze

Un articol de: Nicolae Pascal Hulpoi - 08 Iulie 2007

Deşi sunt foarte diferiţi, când vine totuşi vorba despre limitele largi ale normalităţii, oamenii normali reuşesc să se pună de acord. Altfel spus, oamenii se mai ceartă şi nu reuşesc întotdeauna să ajungă la consens în legătură cu nuanţele, însă când e vorba de culori clare, discuţiile se termină repede. Niciodată albul nu este confundat cu negrul de oamenii normali.

Această introducere este, de fapt, o punere în gardă: subiectul tratat în continuare nu are nici o legătură cu normalitatea!

La sfârşitul săptămânii trecute s-a desfăşurat în Bucureşti un eveniment mediatizat îndelung pe canalele media, sub un titlu generic, rezultat dintr-un joc straniu de cuvinte: „B-estival“. După cum reieşea din prezentare, organizatorii au adus în România „nume mari“ ale muzicii actuale sau, ca să fiu mai precis, artişti dintr-aceia care sunt băgaţi adolescenţilor pe gât până se obişnuiesc şi începe să le placă - doar pofta vine mâncând, nu-i aşa?

Pe lângă trupele româneşti cunoscute, au mai fost vânturate tot felul de nume, despre care nu mai auzisem vreodată. După o succintă documentare, am reuşit să-mi fac o impresie despre „marfa“ care urma să fie prezentată în seria de concerte de la Romexpo. Unii interesanţi, alţii neglijabili, iar unii dezgustători. Ultima categorie a fost reprezentată cu brio de un american, cu pseudonimul artistic de „Marilyn Manson“.

Acest individ, prin înfăţişare - întotdeauna machiat în cel mai grotesc mod, după cum vorbeşte - neratând nici un prilej să şocheze, şi, mai ales, după cum cântă şi se manifestă în videoclipuri, se încadrează cu brio în profilul antihristului. De fapt, el însuşi mărturiseşte că este un antihrist (chiar dacă nu cel cu „a“ mare).

Probabil că deja sunteţi nedumeriţi şi vă întrebaţi de când este interesată publicaţia noastră de antihrişti şi alte personaje dubioase. Iată explicaţia în cele ce urmează.

Marilyn Manson, de fapt Brian Hugh Warner, s-a născut într-o familie americană de creştini practicanţi (tatăl catolic, mama episcopaliană) şi chiar a urmat cursurile unui liceu catolic. Formează o trupă rock şi după mai multe insuccese dă lovitura, în cele din urmă, ca solist, interpretând ceva care cu greu se poate numi muzică, aducând mai degrabă cu o manifestare de om tulburat, frustrat, complexat ş.a.m.d., ş.a.m.d. În America, mulţi consideră că mesajele proferate de acesta sunt instigaţii la suicid sau alte fapte de violenţă, şi de fiecare dată s-a pomenit de numele lui Marilyn Manson în contextul tragicelor atacuri armate din şcolile de peste ocean. Dar cum, de regulă, nu e vinovat cel care zice, ci acela care face, Marilyn Manson a răspuns la astfel de acuzaţii subliniind că muzica sa poate fi ascultată sau nu, şi nu poate fi făcut el responsabil pentru faptele altora.

De asemenea, simbolurile creştine sunt foarte adesea prezente în textele şi gesturile artistului, evident întotdeauna blasfemiate în modul cel mai josnic. De ce? Pentru că a descoperit că şi mizeria poate aduce bani şi, mai mult, poate fi transformată (!) în artă.

Occidentul are un lung exerciţiu al scandalului care pe oamenii de bun simţ deja îi lasă reci. Taberele sunt împărţite, iar sceleraţii nu se mai pot ascunde printre normali. Desigur, întotdeauna există şi o masă de gură-cască ce primeşte orice veste de scandal ca pe o profeţie. Ei bine, pe aceştia se bizuie spectacolele ordinare ale demenţilor (reali sau închipuiţi).

Vă mărturisesc că simpla prezenţă a lui Marilyn Manson pe plaiurile mioritice nu m-ar fi determinat să-i acord acest spaţiu editorial. A contat însă un interviu pe care individul l-a acordat unui cotidian central, în care a spus că România este locul ideal unde trebuie să apară, dat fiind că 98% din populaţie crede în Biserică. Ei bine, asta m-a deranjat.

Îmi rămâne ca o mare nedumerire cum a putut ieşi un astfel de personaj dintr-o familie creştină, după ce a primit o educaţie cu influenţe creştine. De multă vreme încerc să înţeleg ura şi dispreţul unor - hai să le spunem - artişti excentrici, din Occident, faţă de Biserică şi învăţăturile ei. Chiar îmi vine să cred că la noi nici cei 50 de ani de comunism n-au reuşit să producă asemenea sentimente şi manifestări.

Partea bună, după cât desluşesc eu, e că Marilyn Manson vine în România şi după aceea pleacă. Desigur, va fi ascultat, va fi ovaţionat şi se va bucura de atenţie, dar nu mai mult decât o maimuţă haioasă de circ. O bizarerie de asemenea anvergură nu poate să prindă în România. Păcat e doar de tinerii care îl adulează acum şi care, cu siguranţă, mai încolo vor regreta timpul pierdut cu iluzii gen Marilyn Manson.

Îmi cer iertare de la cei care n-au auzit de acest personaj şi nici nu-i interesează cum se manifestă deviaţii planetei. Totuşi, dacă sunteţi tari de stomac, daţi un search pe Google, căutare de imagini, cu „Marilyn Manson“. Dacă nu, să nu regretaţi, n-aţi pierdut nimic!