Editorial: Patriarhul Teoctist, omul care a ştiut să tacă

▲ Într-o ţară ieşită din întuneric, este imoral să acuzi pe cineva că nu a murit pentru lumină ▲ E ca şi cum creştinilor din catacombe li s-ar fi reproşat laşitatea de a nu ieşi la lumină, în suliţele păgânilor ▲

A murit Prea Fericitul Părinte Teoctist. Dincolo de imensa tevatură mediatică din jurul acestui trist eveniment, cred că trebuie spuse câteva cuvinte despre contribuţia pe care acest om a avut-o în păstrarea Bisericii lui Hristos în ţara noastră.

După titlurile pompoase din prima zi de după trecerea sa în veşnicie - „înfiorătoare veste”, „tragedia neamului românesc” etc -, încet-încet, media autohtonă se repliază, caută din nou senzaţionalul, în goana ei după audienţă.

Se găsesc unii care uită că Patriarhul se odihneşte în mormânt şi încep o ofensivă, pe cât de veche, pe atât de tocită de lipsă de informaţii clare. „Toţi au auzit că, unii cred, orice s-ar zice, dar de bună seamă că...”. Dialectica zvonului neconfirmat sau inventat, dar care poate ucide sau murdări, este arma favorită a mass-mediei contemporane.

Unii încep să vorbească despre presupusul colaboraţionism al patriarhului cu vechiul regim, alţii îl acuză de legături apropiate cu dictatorul. Numai cei apropiaţi ştiu cât s-a luptat, cu diplomaţie şi stăruinţă unice, pentru ca dictatorul să nu dărâme toate bisericile din Bucureşti, şi mai ales complexul de pe Dealul Mitropoliei, care stătea ca un ghimpe în calea visului megalomanic, ateist al lui Ceauşescu.

Alţii îi reproşează că n-a devenit martir, dezvăluind oprimarea şi silnicia regimului comunist. Ei bine, nimeni nu poate reproşa cuiva că n-a murit pentru libertate. În ţara română, majoritatea oamenilor trecuţi de treizeci de ani (care nu se lăfăiau în hotelurile partidului) au tăcut, au răbdat, au blestemat în taină, au ascultat Europa liberă, (s-)au minţit, au privit la televizor, sperând că vor vedea şi altceva decât figurile ceauşiste, şi-au dat televizorul pe bulgari sau pe moldoveni, au făcut bancuri cu „preaiubitul conducător”, au citit doar ultima pagină din Scânteia, singura cu ştiri mai adevărate, au stat la coadă la lapte, s-au înghesuit duminica în biserici. Într-o ţară ieşită din întuneric, este imoral să acuzi pe cineva că nu a murit pentru lumină. E ca şi cum creştinilor din catacombe li s-ar fi reproşat laşitatea de a nu ieşi la lumină, în suliţele păgânilor.

Când eram mic, îi întrebam pe părinţii mei de ce nu strigă cineva dintre oamenii de la televizor: „Jos Ceauşescu!” pentru a trezi mulţimea. Nu ştiam că totul era înregistrat, cenzurat, tăiat şi că nefiind presă liberă, cel care ar fi strigat ar fi fost neutralizat definitiv, fără urmări şi fără să-l ştie nimeni.

Eroii martiri pot vorbi doar o dată înainte de a fi sacrificaţi. Şi doar ei pot acuza. Doar cel fără de păcat poate arunca piatra. Dar Hristos Cel fără de păcat nu a aruncat-o, arătând că esenţa dreptăţii este iertarea şi iubirea.

Într-o dictatură, cel mai simplu pentru un om cu responsabilităţi este să moară. Dar nu poate muri decât o dată. În locul eroului defunct, sistemul malefic plasează oameni care pot distruge definitiv ceea ce s-a lucrat în timp. Cazul Rusiei este simptomatic. În vremea comunismului au murit milioane de oameni. Toate bisericile şi mănăstirile au fost închise, transformate în muzeu, în hambar sau dărâmate de-a binelea. Eroii s-au dus în ceruri, dar au lăsat o societate devastată, în care 80% dintre oameni nu erau nici măcar botezaţi.

Patriarhul Teoctist a ştiut însă cu multă înţelepciune să tacă. A afişat un respect bonom faţă de autorităţile silnice. În tot acest timp, inima lui a fost în mijlocul poporului său. Biserica a reuşit să convingă parţial organele despre valoarea istorică a bisericilor, despre continuitatea istorică dintre trecut şi prezent, despre nevoia de valori şi modele. Îmi aduc aminte o pictură kitsch dintr-un volum omagial, în care Ceauşescu era ultimul într-o suită de voievozi, printre care Mircea cel Bătrân (cel Mare), Sfântul Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Alexandru Ioan Cuza etc.

În tot acest timp, Bisericile erau pline, oamenii se botezau şi se cununau la biserică (în taină, uneori), se restaurau mănăstirile, se tipăreau Filocaliile sau colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, iniţiată de vrednicul de pomenire patriarh Iustin. Biserica din catacombe era oprimată, dar vie, vibrantă, roditoare. Deşi lucrarea ei socială - de ajutorare a celor din nevoi - era interzisă, totuşi ea nu a fost inexistentă. Donaţiile către cei săraci, deşi neorganizate, erau frecvente în Biserică.

Deşi, în 1987, pentru purtarea unei cruci la oglinda retrovizoare a maşinii, tatălui meu i-a fost reţinut permisul de conducere şi i s-a aplicat o amendă mare, totuşi Crucea i-a rămas la piept şi în inimă. Oamenii au continuat să creadă, să spere, să iubească. Poporul român a rămas o Biserică.

După revoluţie, poporul român a putut vedea cine este Prea Fericitul Teoctist. A ascultat de oamenii vizionari din jurul lui, fiind el însuşi vizionar. Nu a avut orgoliul de a refuza o idee bună, doar pentru că nu venea de la el. În vremea lui s-au construit sute de biserici şi mănăstiri, s-a introdus studiul necesar al religiei în şcoli, Biserica este prezentă pretutindeni între cei ce suferă. Mai sunt multe de făcut, dar lucrurile se mişcă, Biserica veghează, şi toate acestea au fost începute de Patriarhul Teoctist.

Patriarhul a fost acolo, în inima poporului său oprimat, cu echilibru şi înţelepciune, cu blândeţe şi cu nemăsurata putere de a cere iertare şi de a ierta. El pleacă acum la Dumnezeu, pentru a-I arăta icoana poporului român: tăcut, răbdător, stăruitor, oprimat de veacuri, orfan de tată, plângător de fraţi, dar care până la urmă prin credinţă ajunge la limanul cel lin şi neînviforat.

* Diaconul Ioan Valentin Istrati este redactor coordonator al revistei „Teologie şi Viaţă” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi preparator la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iaşi