Educația creștină, o înviere a morților care încă trăiesc

Educația este coborârea în străfundurile existenței, întâlnirea cu ticăloșia și cu măreția omului, descoperirea celuilalt în interiorul meu, găsirea peceții dum­nezeiești. Astăzi lumea se extinde tot mai mult, formează întinderi de nestrăbătut, devine metal, devine sticlă, devine ciment, devine asfalt, înconjoară omul din toate părțile, îl risipește, îl fărâmițează, îl strânge, îl zdrobește.

Persoana umană încearcă să se reflecteze pe suprafețe reci din sticlă sau metal, să fie recunoscută, să se laude cu întinderea lumii, cu deschisele sale orizonturi. În adâncul său însă, în anumite clipe de singurătate, de meditație profundă și cunoaștere de sine, omul contemporan își descoperă vidul, ­neagra culoare a negăsirii peceții originale a chipului dumnezeiesc.

Din sânul culorilor cernite și al gândurilor deșarte care-l urmăresc de-a lungul întregii zile, simte în acele momente de sinceritate ferma lovitură a singu­rătății, vuietul înstrăinării.

A mers pe atâtea drumuri și în atâtea locuri de pe pământ, a călătorit, și-a schimbat și își modifică zilnic prezentările, ima­ginația sa se desfrânează, știința lui triumfă, tehnologia lui oferă lumea în cutiuțe elegante, tehnica lui l-a transformat într-un scamator care se joacă cu toate fermecătoarele lumini pe care le întâlnește înlăuntrul și în afara sa, cunoștințele sale îl călăuzesc în toate ungherele preistoriei și către nemărginitele întinderi ale universului, încercând zadarnic să-l convingă de suveranitatea lui. De ce toate acestea au înlăturat întrebările fundamentale: cine este? de unde vine? încotro se îndreaptă?

Și întrucât întrebările s-au risipit, au dispărut și răspunsurile, iar înlăuntrul sufletului sfâșiat stau agățate bucăți din fărâmi­țatele dar încă viile nevoi: dragostea, relația, unirea.

Fiecare suflet a rămas o bucățică de viață care gâfâie ­înăuntrul haosului cunoștințelor și al revoluțiilor. Învălmășelile concluziilor au fragmentat adevărul, simțul întregului. Logica, întinsă în toate părțile, a răspândit peste tot paradisuri artificiale de deznădejde și pustiire lăuntrică și a semănat pretutindeni răzvrătiri. Conștiința (împreună cu rațiu­nea), bombardată de rafalele patimilor și ale dorințelor, s-a lăsat pradă unei inconștiențe de nestăpânit, care a altoit în tineri uluitoare obsesii și lipsa de viață.

Educația este aceea care studiază orice abatere, orice deviere, orice indecență, pentru a o aduce la purificare și curățire. Este școala care se întemeiază pe „inimă”, pentru a-l învăța pe om drumul către îndumnezeire. Este acea necontenită explorare a tuturor străfundurilor, care după cădere are datoria să înalțe sufletul pentru a-l scoate la lumină. Căderea înseamnă moarte, înseamnă mormânt. Iar mortul nu se ridică decât dacă-l trezește minunea. Iar minunea vine dintr-un izvor nevăzut pe care Unul singur l-a „explicat”.

Lumina am văzut-o întrupată în Hristos. Cuvântul Întrupat a schimbat „vechea” educație într-una „nouă”, a pus bazele ­„noii” creații. Această lucrare a fost abandonată, dar trebuie să continue. Omul este colaboratorul lui Dumnezeu, însă a uitat acest lucru. Drumul care duce înainte este drumul reîntoarcerii la momentul Întrupării, cufundarea în minune, noua înviere a morților. Aceasta este „noua” educație. („Învierea morților”, articol apărut în revista Synaxi, nr. 8, p. 99; traducere și adaptare din limba neogreacă de diac. Ioan-Aurelian Marinescu)