Educaţia religioasă şi catehizarea. Diferenţe, particularităţi, continuităţi (II)

Continuăm, în prezentul articol, încercarea noastră de a scoate în evidenţă specificităţi sau continuităţi ale educaţiei religioase şi a ale exerciţiului catehetic, plecând de la alte repere de realizare a distincţiei dintre aceste parcursuri de formare religioasă.

Principiile care ghidează educaţia religioasă şi, respectiv, catehizarea

Atât în realizarea educaţiei religioase, cât şi a catehezei e nevoie să se respecte nişte axiome procedurale, nişte reguli fundamentale ce conduc la eficientizarea praxiologică şi valorică a acestor eforturi. Pentru că în ambele cazuri avem de a face cu procese de formare, toate principiile pedagogice de predare-învăţare se cer a fi respectate, atât cele cu conotaţie didactică, dar şi cele cu conotaţie religioasă (în situaţia creştinismului, principiul hristocentric şi cel eclesiocentric). Astfel, trebuie invocate şi contextualizate următoarele reguli de bază: principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale, al creării unei atmosfere plăcute şi interesante pentru educat, al temeiniciei şi durabilităţii învăţării, al intuiţiei, al participării conştiente şi active, al respectării autonomiei şi libertăţii individuale.

Principiile şi regulile invocate mai sus acţionează corelat, prin coprezenţă şi complementaritate, şi nu autarhic, în chip izolat, prin excluziune. Ele se vor raporta şi la conţinuturile concrete de transmis, la valorile şi conduitele religioase ce se vor difuza la tineri sau clase de elevi. Toate aceste principii sunt aplicate ţinând cont de climatul cultural ce caracterizează spaţiul comunitar, precum şi de expectanţele celor care sunt formaţi în perspectivă religioasă.

Deosebirea dintre cele două situaţii de formare, în ceea ce priveşte principiile, rezidă în întâietatea şi ponderarea lor, şi nicidecum în absenţa sau excluderea acestora. Astfel, în cazul catehezei primează principiul hristocentric şi cel eclesiologic, iar în spaţiul şcolar, în funcţie de obiectivele şi conţinuturile lecţiilor, se manifestă cu prevalenţă principiile psihopedagogice ale învăţării.

Am mai face precizarea că, în condiţiile pluralizării şi ale extinderii contactelor dintre persoane cu religii sau confesiuni diferite, este de dorit ca educaţia religioasă, cât şi catehizarea să se realizeze şi pe baza principiului înţelegerii şi respectului reciproc, al deschiderii oneste către registre spirituale diferite. Fără a face rabat de la specificitatea confesională şi întărirea identitară, formarea religioasă autentică presupune să devenim sensibili şi la alte moduri spirituale prin care alteritatea se manifestă.

Conţinuturile valorice dominante transmise prin cele două practici spirituale (cunoştinţe, atitudini, valori, conduite)

Dacă la ora de Religie conţinuturile de învăţat sunt centrate pe valorile cunoaşterii (istorice, biblice, dogmatice, ritualice etc.), în catehizare accentul se va pune pe introducerea în cult, formarea credinţei şi a conduitelor subsecvente. Dacă în educaţia religioasă elementele de conţinut sunt unitare şi normate prin diferite documente curriculare, emanate de autorităţile centrale, demersul curricular pentru catehizare este generat la nivelul instituţiilor de bază (parohii, episcopii) şi devine plural, divers, în funcţie de multitudinea de interese şi nevoile concrete ale formaţilor. Asta nu înseamnă ca la nivel de instituţie bisericească centrală (mitropolie, patriarhie) nu trebuie să se expliciteze o politică unitară de catehizare, cu precizarea unor elemente de conţinut, ci dimpotrivă. Numai că aceste linii directoare se vor concretiza, în cele din urmă, printr-o adaptare la nevoile locului şi ale persoanelor ce urmează un program de formare catehetică.

Conţinutul educaţiei religioase se referă la o serie de elemente de ordin istoric, biblic, dogmatic, moral, liturgic, hermeneutic, cu efect direct asupra formării personalităţii elevilor. Nu pot fi excluse cunoştinţele de istoria religiilor sau cele cu caracter mai larg, cultural, ceea ce asigură o viziune integrativă şi înţelegere polivalentă a faptului religios.

Conţinutul activităţii instructiv-educative religioase este dimensionat ţinând cont de specificul şi trăsăturile cultului de referinţă, de gradul de dezvoltare cognitivă a societăţii, de specificitatea culturală a unei comunităţi, de marile curente de idei devenite dominante, de interesele şi năzuinţele oamenilor. Educaţia în spiritul valorilor religioase se face nu numai la ora de Religie, ci şi prin intermediul altor discipline, mai ales prin cele umaniste. În orice materie de învăţământ se pot determina valori finale şi semnificaţii ale existenţei care pregătesc terenul întâlnirii cu divinitatea sau întăresc unele sentimente formate deja. În cazul educaţiei în spirit religios, nu se va urmări structurarea unor cunoştinţe teologice sofisticate; în şcoală nu urmărim să formăm teologi docţi, ci oameni informaţi, cu atitudini sau deprinderi religioase. Or, acest lucru presupune o relativizare a conţinuturilor domeniilor teologice la trebuinţe şi expectanţe spirituale fireşti ale oamenilor, rezonante cu norme psihopedagogice. Se ştie că fiecare disciplină şcolară trebuie să constituie atât un domeniu de cunoaştere prelucrat pedagogic, cât şi o modalitate de a cunoaşte. Este normal ca fiecare disciplină să propună elevului un mod de gândire şi interpretare a lumii, modalitate care garantează elevului investigaţii suplimentare. Elevilor trebuie să li se pună la dispoziţie nu numai cunoştinţe, ci şi mijloace de a parveni la acele cunoştinţe. Conţinutul dimensionat pentru ora de Religie va răspunde acestor cerinţe minimale, de inserţie, alături de adevărurile de credinţă, şi a unor tehnici şi forme spirituale care să proiecteze individul, prin interiorizare, înspre câmpul de idei şi trăiri specific religiei. De aceea, lecţia de Religie nu se va reduce la un simplu expozeu speculativ, ci va antrena elevii în perspectiva unor trăiri, sentimente, conduite concordante cu cumulul doctrinar etalat. Dacă la ora de Fizică, de pildă, cel de-al doilea aspect este imposibil de realizat (cum s-ar putea „trăi“ teoria relativităţii lui Einstein), la Religie acest moment devine constitutiv şi este obligatoriu (reflectând, te adânceşti în rugăciune, te proiectezi înspre ordinea divină).

Conţinutul unui program de formare catehetică se alege pornind de la priorităţile şi responsabilităţile pastorale (stabilite de Biserică), vizându-se două aspecte: a) funcţionalitatea conţinutului în raport cu obiectivele avute în vedere, precum iniţierea în tainele credinţei, legătura dintre viaţă şi spiritualitatea religioasă, structura şi dinamica de ordin comunitar, integrarea experienţei personale în opera de formare catehetică; b) fidelitatea şi continuitatea acestor conţinuturi faţă de confesiunea sau credinţa de bază, în cazul nostru prezentarea tezaurului credinţei creştin-ortodoxe prin ceea ce are ea mai special şi mai profund. Temele ce pot intra într-o programă de cateheză sunt următoarele: pregătirea pentru iniţierea sau administrarea Sfintelor Taine, conduita credinciosului la Sfânta Liturghie, rolul celebrărilor liturgice în viaţa personală şi comunitară, specificitatea cultică a religiei noastre, experienţa rugăciunii, a iertării şi a împăcării cu ceilalţi, Iisus Hristos - modelul vieţii noastre, raportarea la Sfânta Scriptură şi la Sfânta Tradiţie, sfinţii şi importanţa lor pentru existenţa noastră, forme de implicare în viaţa parohiei, pregătirea pentru întâmpinarea marilor sărbători creştine, importanţa mesajului evanghelic pentru omul contemporan, responsabilitatea creştinului faţă de aproapele (am exemplificat doar cu unele posibile teme).

În general, conţinuturile abordate sunt prefigurate atent din perspectivă dogmatică, liturgică, morală, socială, comportamentală, iar catehetul are datoria de a intra în subtilităţile confesiunii pe care o reprezintă, pentru a potenţa o receptivitate maximă a catehumenului faţă de toate faţetele unui act de credinţă manifestă.

Vom continua comparaţia în numărul de săptămâna viitoare, evidenţiind alte note şi specificităţi.