Educaţie şi integrare: Bolile evaluării şcolare

Fiecare dintre noi a resimţit pe propria piele „povara“ evaluării, respectiv tensiunea de dinaintea unui examen, stresul inerent al derulării acestuia, reverberaţiile lui în timp asupra persoanei în cauză. În loc ca acest proces să fie transformat într-o „sărbătoare“ a câştigului, a „binecuvântării“ roadelor acumulate, a evidenţierii unei identităţi, evaluarea continuă să fie percepută ca una dintre cele mai angoasante stări pe care le suportă copilul din şcoala noastră (dar şi cei din apropierea lui). Secvenţa evaluativă se poate transforma, dacă nu suntem atenţi, într-o pârghie mutilantă, viciind tot ce s-a întreprins până în acest moment. Un autentic învăţământ se bazează pe o evaluare suplă, subtilă, întremătoare, motivantă, fără cazne şi dureri, prin atragerea naturală a educatului în evidenţierea adevărului deţinut, prin punerea lui în situaţia de a rezolva probleme, prin crearea unei bucurii a cunoaşterii.

Sunt câteva simptome de evitat ce merită să le trecem succint în revistă. Asta, pentru a le cunoaşte şi pentru putea ieşi din ele, pentru că şi noi, profesorii, avem „păcatele“ noastre.

Unii dintre profesori transformă evaluarea într-un prilej de etalare a ştiinţei, a puterii, a personalităţii lor. Naturile psihotice de abia aşteaptă să demonstreze cât de „tari“ sunt. Cu cine? Cu nişte fiinţe plăpânde şi neajutorate, care nu pot riposta tocmai pentru că sunt încorsetate într-un mecanism tiranic şi nimicitor. Să ne gândim, de pildă, la acei profesori care de abia aşteaptă să-şi „articuleze“ elevii (cu note proaste, bineînţeles), să le demonstreze că „nu ştiu“, că „ştiu prea puţin“ (comparativ cu ei!). Aceştia pun note, paradoxal, când elevii nu ştiu, şi nu atunci când ei ştiu. Evaluează neştiinţa, şi nu ştiinţa. Notarea nu trebuie să se transforme într-o instanţă „psihanalitică“ de deturnare a unor pulsiuni, de tratare a nervilor acumulaţi. Evaluăm nu pentru a ne „rezolva“ pe noi înşine, ci pentru a-i ajuta pe alţii.

Alţi profesori sunt tentaţi să „măsoare“ cât mai exact conduitele elevilor, fiind atenţi mai ales la cum să fie imparţiali decât la conţinuturile care se evaluează, de ce fac evaluarea, ce efecte psihologice produc. Capcana obiectivităţii exagerate este la fel de dăunătoare ca şi relativismul subiectivist. Cunoştinţele, aptitudinile, atitudinile elevilor sunt tratate asemenea unor „obiecte“ care pot fi determinate exact (măsurate cu metrul, cântărite cu balanţa etc.). Or, este lucru ştiut că evaluăm nu pentru a ne afla în treabă, ci pentru a-i face pe elevi să înveţe mai bine pe baza a ceea ce demonstrează că ştiu deja. Să nu uităm că evaluarea presupune o depăşire a cantităţii în profitul calităţii (ce salt a făcut elevul, ce subtilitate interpretativă a avansat, ce opinie a avut etc.). Sunt conduite manifestate de elevi care nu „încap“ în metodele standardizate de care se face atâta caz. E ca şi când un pescar şi-ar împleti cel mai sofisticat năvod, dar ale cărui „ochiuri“ nepotrivite ar scăpa cel mai de preţ peşte. A ţine morţiş să fii obiectiv în evaluarea unor opinii, interpretări, atitudini este ceva absurd şi scandalos. În plus, evaluăm nu numai ceea ce elevul îmi arată acum, ci şi ceea el poate să realizeze în perspectivă. Ne sprijinim pe prezent, dar stăm cu faţa către viitor. Or, speranţa nu poate fi măsurată, ci profilată, indusă, proiectată.

O serie de profesori ajung la un asemenea grad de instrumentalizare a evaluării încât sunt copleşiţi de tehnici în defavoarea altor disponibilităţi ale evaluării. Ei cred că totul ţine de instrument, de acurateţea şi „puritatea“ lui. Transferă unele responsabilităţi evaluative dinspre ei, ca subiecţi, către nişte „inocente“ unelte. Şi de aici o întreagă pleiadă de „specialişti“ ce pun pe piaţă instrumente „exacte“ (teste standardizate, probe docimologice, programe de evaluare pe calculator etc.), la diferite examinări sau concursuri. Evaluăm nu „inginereşte“, ci omeneşte.

Sunt şi profesori care deturnează evaluarea în mijloace de menţinere a ordinii sau de constrângere a elevilor pentru a adopta anumite conduite (de frică, de supunere, de manipulare). Evaluarea este „arma“ ascunsă a unui profesor nesigur, fără personalitate şi farmec. Funcţia evaluării nu mai este de a diagnostica, prevedea, institui o realitate pozitivă, ci de a inspira teamă şi puternicie. Se ajunge, în acest fel, la un abuz, la o depreciere a statutului şi sensului evaluării. Evaluăm nu îngrozind, ci îndrăgind.

Altă posibilă capcană este cea a mimetismului, a pretenţiei conformităţii celor spuse de elevi cu ceea ce s-a „dictat“ de către profesor sau se găseşte în manual. Sunt profesori care se simt gâdilaţi pe la urechi doar atunci când elevii „gânguresc“ spusele acestora. Profesorul devine un „comparator“ între două seturi de cunoştinţe, gratificând doar ceea ce se potriveşte mai bine cu referinţa indicată. Orice deviaţie este sancţionată, spiritul critic înăbuşit, părerea proprie şi judecata sunt desfiinţate. Evaluăm nu comparând, ci edificând.

Aşadar, să recapitulăm: evaluarea trebuie să se facă nu „inginereşte“, nervos, ritos, confruntând, desfiinţând, ci „omeneşte“, cu blândeţe, îndrăgind, eliberând, edificând.