Educaţie şi integrare: Ce putem învăţa …cântând?

Întrebarea din titlu mi-a venit făcând o regresiune în timp la anii de gimnaziu. Printre dascălii de la care, în această perioadă, am învăţat ceva cu totul deosebit este şi cel de muzică, profesorul Gheorghe Ghiţun. Am făcut cu el muzica şi desenul dar cel mai mult am avut de învăţat în zecile de ore de repetiţie în cadrul corului şcolii din Osoi, satul natal. Acum generosul profesor se află la pensie, de mai mulţi ani, încărcat de bătrâneţe şi de suferinţe fizice, poate şi de multă singurătate şi uitare din partea celor care i-au fost cândva elevi.

Ce poţi învăţa cântând? Înveţi multe. Să ai suflu şi ritm. Să vieţuieşti şi să mori. Despre bine şi rău. Despre tristeţi şi bucurii. Despre tine şi alţii. Despre lumea aceasta şi ceea ce este dincolo de ea. Şi mai înveţi şi alte lucruri. Că te poţi raporta la existenţă nu numai cunoscând-o, ci şi admirând-o, simţind-o, preamărind-o. Că există un mod mai profund de a vedea lumea şi freamătul ei, cel estetic. Că poţi avea acces la o bucurie formidabilă atunci când te raportezi la esenţe, la valori supreme, la divin. Că mai presus de tine există şi alţii cu care se naşte o bucurie a reuşitei prin comuniune şi solidaritate. Muzica ne dă lecţii de armonie şi de echilibru existenţial. De punere în rost şi de compunere a unei vieţi cu noimă. Ea vine cu o metafizică cu totul aparte. Ne ajută să alungăm singurătatea şi egoismele de tot felul pentru a ne împlini într-o dimpreună zidire. Ne face să depăşim materialitatea îngustă şi să ne mişcăm spre altitudinea spiritului. Să experimentăm pe cont propriu stări pure şi să întrupăm frumuseţea, bunătatea, autenticitatea. Să-l simţim pe Dumnezeu chiar şi atunci când cântăm o melodie în care nu este vorba despre El.

Am avut acces, prin muzică şi graţie talentului acestui profesor (inclusiv în calitate de compozitor), la structuri şi sensuri înalte pe care, mai târziu şi în contexte diferite, le-am transferat şi în alte domenii, în alte situaţii, la alte conţinuturi. Melosul are formidabile atuuri formative. Mă gândesc la forţa iradierii unui mod de vizare a lumii specific muzicii, la proiecţia afectivă asigurată de aceasta asupra întâmplărilor mai mult sau mult complicate ale vieţii, la înţelegerea de un alt nivel a lumii şi sensurilor ei. Cântând înveţi un pic de poezie, de literatură, de istorie, de matematică, de pictură, de civism, de omenie, de dumnezeire. Prin muzică înveţi nu numai muzică. Înveţi de toate: de la distingerea unor tonuri sau cum să inspiri şi până la cum să ai grijă să nu răceşti sau să te îmbraci; de la cum să rosteşti un cuvânt de iubire şi până la cum să-ţi chiverniseşti timpul sau bunurile; de la cum să te respecţi pe tine însuţi până la cum să te apleci în faţa semenilor tăi. Şi, mai presus de toate, prin situaţiile de relaţionare sau implicare, înveţi să devii şi să fii om.

Corul e o micro-lume cu regulile ei: mai multe diviziuni (voci) ce se mişcă de sine stătător dar şi în concordanţă cu o ritmicitate comună; fiecare parte îşi păstrează autonomia specifică dar participă cu ceva propriu la identitatea ansamblului; libertatea fiecăruia este câştigată printr-un anumit fel de a te raporta la celălalt; sinteza rezultată e un exemplu de interferenţă şi coordonare de înalt rafinament a unor individualităţi. Cântând într-un cor înveţi să urci şi să cobori, să intri în lume şi să te retragi din ea, să fii laolaltă cu alţii şi să te izolezi, să te bucuri şi să te întristezi, să câştigi şi să pierzi, să strigi şi să şopteşti, să fii mare dar şi mic.

Închipuiţi-vă o masă de copii dintr-un sat oarecare, din familii cu nevoi şi griji inerente, într-o perioadă istorică ternă şi fără relief spiritual, ce a avut şansa să se reunească într-un astfel de ansamblu muzical. Ce fericire, ce câştig! Că ţi se livrează, pe nesimţite, un ideal sublim al înălţării şi o aspiraţie a împlinirii fără morgă sau impetuozitate didactică. Că dincolo de uliţele noroioase sunt şi alte căi „regale“ pe care putem umbla. Că în copilul cu bocanci scâlciaţi începe să vibreze o inimă cu năzuinţe înalte. Că nişte fiinţe pricăjite şi plăpânde au acces la miracolul creaţiei. Ce contrast între precaritatea existenţei noastre limitate (inclusiv din punct de vedere material) şi nemărginirea valorilor profunde care ne învăluia! Mi-aduc aminte de cât de fericiţi eram, împreună cu profesorul, de reuşitele acestui cor la festivalurile şi concursurile regionale sau naţionale. Şi de cât de multă atenţie sau premii ni s-au acordat. Şi că, aşa mici cum eram, am apărut într-un concert în direct la televiziunea naţională mai multe zeci de minute. Vă daţi seama ce însemna asta pe atunci? Pentru noi, bine-nţeles!

Mi-l înfăţişez, în continuare, pe profesorul Gheorghe Ghiţun radios, dar şi cu faţa plină de şiroaie, mulţumit că i-a ieşit o partitură dar şi puţin crispat că unele lucruri nu s-au împlinit, generos când era vorba de laude dar şi tăcut când ceva nu îi era pe plac. Iar din hăul timpului adie şi în prezent frânturi de felul „eroi au fost, eroi sunt încă“, „mama-i dusă-n sat cu doruâ“, „cucu tot cânta“, „toamna la Osoi“. De la acest dascăl aş mai fi putut învăţa multe: o fervoare aparte a povestirii, un patos al reamintirii, un optimism debordant, o bucurie dată de lucrurile mici şi neînsemnate, un discurs stilat, o dicţie impetuoasă, o sete aparte de convivialitate. Aspecte pe care tot încerc să le deprind. Chiar şi acum.