Educaţie şi integrare: Folosul interdisciplinarităţii

Ideea reunirii mai multor profiluri disciplinare pentru a investiga complexitatea lumii în care trăim ni se pare de mare importanţă şi trebuie salutată. Cercetările secvenţiale şi parcelate sunt bune, cu condiţia ca acestea să fie puse în concordanţă, să devină rezonante, să fie supuse la probe corelative, „în oglindă“, să fie comparate sau completate unele cu altele, să fie ratificate în concordanţă cu anumite valori. Ceea ce lipseşte investigaţiei strict disciplinare este raportarea la un context mai larg, deschiderea abordărilor şi a explicaţiilor unele faţă de altele, semnificarea rezultatelor lor din perspectiva unor etaje mai înalte ale căror ţinte epistemologice ne lipsesc de multe ori.

Salutăm, de asemenea, faptul că o astfel de iniţiativă vine din direcţia teologiei, ceea ce imprimă acestei iniţiative un interes şi mai mare. Ni se pare că o raportare la valorile religioase, ultime ne poate scoate dintr-un liman al incertitudinii şi chiar al lipsei de sens. Am avut iluzia mai mult timp că filosofia ar fi putut să se constituie într-o astfel de platformă dătătoare de semnificaţii. Dar filosofia, mai veche sau mai nouă, vine cu incertitudinile ei, cu alunecări dubitative sau nihiliste, cu piste ce atacă şi de-construiesc sensul. Poziţionările filosofice ele însele îşi caută uneori temeiuri dincolo de cadrajele specifice, mărturisind, în acest fel, limite şi slăbiciuni.

Se ştie că interdisciplinaritatea pune accentul pe dimensiunea coabitării, completitudinii, articulării mai multor mărci explicative sau metodologii, şi acreditează că doar integrativul şi holisticul bine fundamentate au şansa să ne facă să înţelegem sensurile adânci ale existenţei. Dincolo de această asumpţie metodologică, interdisciplinaritatea mai prezintă un avantaj: ea ne arată că raportarea la lume numai prin cunoaştere este insuficientă, înglobând în demersurile ei şi contribuţiile pe care le au sensibilitatea şi credinţa omului. O idee este nu doar produsul minţii, ci este şi o proiecţie afectivă, o dorinţă, un crez. Acest resort „paralel“ a dinamizat întotdeauna cunoaşterea şi a făcut ca omul să ştie mai mult, să se îndrepte spre bine, spre valori. Cunoaşterea prin mecanismele mentale rămâne stearpă dacă nu este aureolată de ceea ce simte inima sau poate credinţa. Cantonarea în raţionalism ne poate conduce la nonsens sau ne împinge spre aporii insurmontabile, inclusiv pentru raţiune.

Chiar dacă trăim într-o epocă a clamării holismului şi globalismului, se practică pe mai departe abordarea fragmentară, autarhică, de adâncime, neglijându-se confluenţele, difuziunile, interdependenţele. Există un gust al specializărilor şi îngustimilor, care obnubilează coerenţa după care tânjim. S-a ajuns chiar la un cult al cercetării „egoiste“, în care nu ştie dreapta ce face stânga. Omul de ştiinţă este rupt de creaţia artistică, desconsideră contextul socio-cultural, nu vede în perspectivă, uneori nu ştie sau nu ia în seamă ceea ce descoperă confraţii lui.

Aruncarea de punţi de legătură, conlucrarea dintre mai multe paradigme explicative, articularea puterii minţii cu alte facultăţi umane poate să refacă ceva din comprehensiunea funciară a omului privită ca un tot, ca un continuum de stări ce îşi dau mâna pentru a cunoaşte, a acţiona şi a valoriza universul ce îl înconjoară.

Valoarea culturală a cunoaşterii sporeşte când se sprijină pe referenţialuri mai largi, când ştie să asculte de normativitatea eticii sau de chemările acţiunii. Se spune că ştiinţa înseamnă putere, dar aceasta nu derivă dintr-o poziţionare idolatră, ci prin emergenţă şi difuziune a perspectivelor. Şi în nici un caz, ea nu trebuie exercitată oricum şi de oricine. O idee ştiinţifică poate ucide indivizi sau colectivităţi, poate aduce nelinişti sau calamităţi, poate fi deturnată de la un scop benefic atunci când nu este „încadrată“ de un orizont transcendent, călăuzitor, „îmblânzitor“, ratificator. O putem lua razna cu toţii dacă nu ştim să utilizăm cunoaşterea la care ajungem. Lăsată în voia sorţii, raţiunea produce monştri, de care nu mai putem scăpa la un moment dat.

Perspectiva interdisciplinară dă un sens înalt interogativităţii şi caută răspunsuri la întrebări de genul care este rostul cunoaşterii, până unde putem cunoaşte, ce putem face cu ideile noastre, cum şi când ne mai recunoaştem în ele, cum trecem de la o idee la alta, cum fuzionăm mai multe idei, cum le punem în practică.

Unificarea presupusă de această manieră de vizare a lucrurilor nu înseamnă nivelare, aplatizare, dispariţia contururilor disciplinare, ci îndeamnă la crearea de bune vecinătăţi, la continuitate în investigaţie, la circularitate ideatică sporitoare, la decantare a unui orizont mai înalt din perspectiva căruia lucrurile pot fi cunoscute mai profund şi mai cu înţelepciune.

Aşadar, felicitări iniţiatorilor şi susţinătorilor Centrului de Cercetări Interdisciplinare Avansate în Religie şi Ştiinţă al Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi şi viaţă lungă publicaţiei sale „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science“. Am credinţa că rezultatele vor fi fructuoase!