Educaţie şi integrare: Frământări, încântări, lacrimi

Gara de Nord, din Bucureşti, într-o zi obişnuită. Staţionare cât se poate de scurtă, căci, nu-i aşa, vrei să ajungi cât mai repede acasă. Decor palpitant, tranzienţă, plictiseală - o fi tras trenul la linie? Şi totuşi: forfoteală, lume pestriţă, agitată, stări febrile şi moţăială, amestec de certitudini şi şovăială. O lume în miniatură, cu înălţările şi precarităţile ei. Prilej de a ne-ntreba la ce bun această vânzoleală, de ce trebuie să facem toate câte ni se cer, care ni-i ţinta, cine suntem. Tonetarul îşi strigă covrigii, paznicii de la intrări îţi cer să le arăţi biletul, un cerşetor se zvârcoleşte dându-se de ceasul morţii, difuzoarele anunţă că încă un tren pleacă din gară, nişte copii ai străzii au ceva de împărţit, domnul cu geanta din piele neagră (o fi profesor?) trece ţanţoş şi pare că nu-i pasă de nimic. Oare de ce toate acestea?

Zi toridă de vară, prin sudul Italiei. Oraş nou, Palermo se numeşte. Ce obiectiv urmează să vizităm în continuare? Catacombele Capucinilor, ni se spune. „Oooo, ce interesaaaant, aşa ceva nu am mai văzuuut!“ - exultă o cucoană de pe scaunul de vizavi! Păşeşti preocupat, într-un alt „strat“ existenţial, nu lipsit de relief şi învăţăminte: un cimitir subteran, adăpostind circa 8.000 de trupuri omeneşti îmbălsămate. Atmosferă uscată, obscură, tenebroasă. Intri în intimitatea lumii, în profunzimea şi „adevărul“ ei. Alta decât cea de „sus“, vie şi frenetică. Trupuri atârnânde în dreapta şi în stânga, corpuri uscate, dar încă expresive, schelete de oameni mari şi mici, copii şi bătrâni, vagabonzi şi aristocraţi (unii zic că şi al nostru Nicolae Bălcescu s-ar afla pe aici). Cercetezi cu ochii minţii schelete, feţe, urechi, ochi adânciţi în orbite, mâini şi picioare dislocate, piele uscată, posturi şi veşminte. Oameni care au fost şi nu mai sunt. Bucurii şi tristeţi trecute, purtate de ei, pe care doar Dumnezeu le mai ştie. Te impresionează chipul unei fetiţe de circa cinci ani, odrasla unui medic, încremenită surâzând, calmă, cu obrajii dolofani şi un superb păr blond, întruchipare a frumuseţii şi inocenţei. Parcă e vie! Dar nu e, a trecut dincolo acum vreo două secole. Gândul te-nfioară, inima parcă se opreşte în loc şi tu te mişti mecanic mai departe. Te clatini pe pardoseala din piatră, te sprijini cu palma de suprafaţa aspră, zidul e real, tu (încă) mai eşti!

Foşnet sfios în biserica mănăstirii Agapia. Sfinţii privesc cuminţi de pe pereţii de curând împrospătaţi. Începe vecernia, iar câteva măicuţe aprind lumânările şi pregătesc cele trebuincioase slujbei ce urmează. În semiîntunericul altarului se poate bănui preotul ce priveghează, parcă, la o mare taină ce va să vină. Întunericul e suveran la început, dar încet-încet se face lumină. Atât cât trebuie, nici prea mult, nici prea puţin. Misterul nu trebuie întâmpinat cu emfază, ci cu parcimonie şi pioşenie. Mi-a plăcut întotdeauna această singurătate a începuturilor: nu declamare, nu zgomot, nu lume multă, ci doar tăcere şi câteva suflete în întâmpinarea Absolutului. E mai mult gol decât plin, mai multă aspiraţie decât împlinire. Când aşteptarea e mare, Dumnezeu sigur vine!

Muzică, agitaţie şi culoare în mall-ul ce tocmai s-a inaugurat. Parcă nu eşti în oraşul tău, ci în mai ştiu eu ce faimos centru european. Mărfuri noi şi atrăgătoare, „descoperi“ că ai nevoie de una, de alta, pui în coş vrute şi nevrute. Gesturi civilizate, dar standardizate, oportunităţi ademenitoare, coadă la produse promoţionale, lume îngrijit îmbrăcată, atmosferă de antren şi prosperitate. Ce mai, raiul pe pământ!. Un copil rătăcit smiorcăie după ai lui. Casiera scanează produsele cu înverşunare, te simţi mai presus decât cumpărătorul de alături, scoţi cardul cu emfază, te preumbli ţanţoş şi victorios până la maşina din parcare. Ajungi acasă, descarci şi te descarci: rămâi la fel cum te-ai dus: gol, singur, neajutorat. Realizezi, în acest fel, pustiul lumii ce intră în tine.

Nişte vrăbii şi-au făcut culcuş spre etajul de sus al casei. Într-o bună zi, ies pe balcon cu gândul să mă arunc puţin peste depărtări. Sunt atras dintr-o dată de ciripitul puiuţilor, lacomi şi hămesiţi. E atâta zarvă, mai ales când mama lor se apropie cu ceva în gură, de locul cu pricina. Inteligent acest mod de a alege un loc înalt de adăpostire a progeniturilor, îmi spun. Departe de jivine şi pericole. Peste câteva zile însă găsesc un pui zdrobit de cimentul trotuarului. Pesemne, încercase să zboare, la vremea sorocului. Revin în gândurile mele: probabil că ar fi trebuit un alt plasament al cuibului, un altfel de raport între „înălţimi“ şi „josimi“. Viaţa, pentru păsări şi oameni, e o chestiune de optimă poziţionare între sus şi jos, între cer şi pământ, între ce visăm şi ce putem face.