Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Educaţie şi integrare: Râvnita întâlnire

Educaţie şi integrare: Râvnita întâlnire

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 26 Aug, 2007

Orice act educativ autentic se săvârşeşte în perspectiva unei întâlniri spirituale dintre persoane. Şi presupune o dinamică, o succesiune de căutări şi de găsiri. A două fiinţe care se caută, au un surplus sau o lipsă, au ceva de dat şi de primit. Şi asta aduce după sine dorite şi încordate tatonări, căutări, aflări de sine şi de celălalt.

Întâlnirea educativă veritabilă este rară, unică şi irepetabilă. Nu se iveşte la tot pasul. Nu se confundă cu anosta adunare din sala de clasă - obligatorie, obositoare, chinuitoare. Care, la un moment dat, nu mai este dorită. Adevărata întâlnire aduce ceva nou, are o fizionomie deschisă, cheamă şi pregăteşte alte întâlniri. O bună întâlnire tinde să se reproducă şi să se extindă valoric. Este un început pentru ceva care va urma. E o promisiune al cărei sfârşit este mutat mereu înainte. Survine ca o binecuvântare pentru ceea ce este şi va fi. Implică total pe preopinenţi, cu tot ce gândesc, trăiesc, înfăptuiesc. Chiar dacă aparent prin ea se activează cu prioritate anumite secvenţe ale persoanei (un anumit mod de a gândi, de a cunoaşte, de a viza lucrurile, de a le aprecia), până la urmă se scoate la iveală totul din ceea ce este fiecare. Poate că în asta constă valoarea ei: nu se limitează la un registru - să zicem intelectual - ci trezeşte multiple paliere de simţiri, de trăiri, de credinţe fără de care schimbul nu ar avea fervoare şi autenticitate.

Mai are ceva întâlnirea educativă: iese din obişnuitul şi din rutina „şcolărească“. Încalcă anumite „reguli“. E altceva decât o simplă „lecţie“. E o „predare“ atipică cu note chiar ilicite. Făcută în răspăr, subversiv, împotriva canoanelor „pedagogice“. Şi care poate genera nedumiriri celor din jur, mai ales celor ce se cred de „meserie“. Fiecare îşi etalează persoana lui, problema lui, adevărul lui. Cu sinceritate, înţelegere, dragoste. Cu generozitate, onestitate, fidelitate. Cu dorinţa de împărtăşire, apropiere, împlinire. Cu lumini şi umbre, cu înălţări şi căderi. Printr-o mare responsabilitate şi conştiinţă a importanţei diadei: numai eu îţi pot da ceva, numai tu eşti în stare să primeşti. Se naşte o solidaritate întreţinută printr-un acut simţământ al privilegiului. Asta - o ştie orice profesor - nu este deloc prescris şi nici permis de învoielile statornicite. „Vai, dar aşa ceva nu sunt obligat să fac!“. „Ce-o fi urmărind şi acest profesor?“. Mersul acestei legături se rostuieşte pe măsură ce se edifică şi înaintează. Prin depăşirea unor piedici, prin încălcarea unor reguli şi instaurarea altora noi. În asta constă, poate, valoarea şi tăria acestei întâlniri.

Un astfel de cuplaj rar, noetic şi profund spiritual, generează demnitate, stimă de sine şi o mare putinţă de a fi tu însuţi. Admirabila întâlnire presupune o prezenţă curată şi pură. O atare potriveală ne obligă să punem la treabă ceea ce e mai bun în noi. Nu cum am fost, ci cum suntem în stare să fim. Nu cum aşteaptă alţii, ci cum năzuim noi să devenim. E departe de ipocrizie şi făţărnicie. E o ocazie unică de recunoaştere şi asumare a ceea ce suntem. E un mod de a-ţi etala izvorul şi mersul existenţei tale. E o şansă de a depăşi obstacole şi a urca trepte. E un mod curajos, făţiş şi responsabil de asumare a destinului tău - şi a celuilalt.

Întâlnirea paideică e un punct al unui itinerariu fără sfârşit. Nu e un capăt, ci un permanent început. Trezeşte o bucurie şi o nerăbdare pentru viitoare alte întâlniri. Propune permanent o continuare şi un rest. Că ceva profund, esenţial, fenomenal nu s-a produs. Că ceea ce e cu adevărat important urmează să se anunţe. Deschide un mister ce va fi dezvăluit data viitoare. O bună întâlnire se lasă cu o insatisfacţie, cu o lipsă, cu o carenţă. Cu un anumit gol care trebuie numaidecât umplut. Că ceva mai poate fi dezvăluit, povestit, trăit. Perspectiva revederii se vădeşte, dorinţa împărtăşirii creşte, dorul re-întâlnirii cu greu se stăpâneşte.

E important să reflectăm, de asemenea, şi la ceea ce se întâmplă după întâlnire. Am spune că ceea ce e mai important are loc în continuarea întrevederii, în forul interior al celor care au participat la aşa ceva. Şi că decantările care urmează sunt mai valoroase decât gesticulaţiile consumate aievea. Nu ceea ce se spune făţiş, ci consecinţele unei întrevederi contează (că te pune pe gânduri, te răscoleşte, te schimbă etc.). O bună întâlnire te zgâlţâie puţin, te scoate din indiferenţă. Poate declanşa şi o anumită criză, o schimbare chiar de profunzime. Detaşarea de concreteţea celui cu care te-ai întâlnit, de circumstanţele de tot felul te poate face să vezi mai lămurit şi mai clar lucrurile. Şi că distanţa (temporală şi spaţială) te ajută să te apropii şi mai mult de cel cu care ai stat cândva faţă în faţă.

Nu toate întâlnirile se anunţă mari dintru început. De multe ori ele încep cu povârnişuri, îndoieli, rateuri, trădări. Survenind, mai apoi - dacă e vorba de o întâlnire veritabilă - căi line şi senine. Mai mult decât atât, nu orice întâlnire fizică este dublată şi de una spirituală. Convenienţele de tot felul ne obligă şi la replieri formale, fără substanţă şi miez. Că aşa se cade, aşa este „civilizat“. Apoi, unele întâlniri sunt doar începute, frânte, eşuate. Duse până la sfertul sau jumătatea drumului. Că timpul nu are răbdare, nu apar momente prielnice, resorturile interne nu s-au potrivit sau nu au avut o aceeaşi cadenţă.

Evident, nu toate întâlnirile au altitudinea sperată. Şi nici toate promisiunile se împlinesc. Şi, pe urmă, nici nu e bine să se spună „totul“ dintr-o dată.

Ceea ce e important este acel vector misterios care stă la baza intersecţiei şi râvnitei re-întâlni. Vector despre care nu ştim de unde vine şi ce e cu el.