Educaţie şi integrare: Un prilej de învăţare şi îmbogăţire spirituală: năşirea

Nu tot ce ţine de experienţa fundamentală a omului se poate transmite prin şcoală. Sunt conduite şi valori ce pot fi însuşite prin contagiune directă, prin co-împărtăşire şi bucuroasă dăruire. O comunitate şi membrii ei îşi perpetuează spiritualitatea prin diferite mecanisme de învăţare prezente, evident, la nivelul şcolii dar şi prin forme complementare, evanescente, conviviale, de care se vorbeşte mai puţin dar care, uneori, fac mai mult, în direcţia menţionată, decât instituţiile consacrate. Printre numeroasele mecanisme formative, de îndrumare şi consiliere pe care comunitatea şi le-a structurat de-a lungul timpului sunt şi cele privitoare la năşitul mirilor. Formarea unei familii este una dintre cele mai importante acţiuni de care omul este responsabil. Dacă deciziile privitoare la venirea pe lume şi la părăsirea ei nu ţin numaidecât de subiect (nu ţi le poţi programa!), cele ce vizează instituţia căsătoriei revin aproape în totalitate acestuia. Dar nici cei din jurul viitoarei uniuni nu rămân pasivi. Părinţii, rudele apropiate, prietenii, ba chiar şi vecinii se vor pune pe treabă. Unii făcând chiar bine, alţii - în numele binelui - chiar rău. Dar asta e altă poveste...

Să revenim la năşit şi la naşi. Ce ar mai însemna năşirea astăzi, într-o lume desacralizată, de-spiritualizată şi gestionată de porniri mercantile? Ce rol îndeplinesc naşii în constituirea viitoarei familii? Care ar fi aportul lor educogen într-un context în care eşti bombardat cu reţete de viaţă la tot pasul? Încercăm, succint, să creionăm un posibil răspuns.

Să spunem că realitatea domestică şi căsnicia sunt cadre ale existenţei noastre ce se învaţă din mers, prin punerea în situaţie şi nu printr-o experimentare sau vizare „teoretică“ a ei. Chiar dacă în şcoală se vorbeşte despre familie, dragoste, copii etc., acestea primesc o adevărată consistenţă când cei în cauză se „aruncă“ cu ardoare în ele. Orice retorică, privitoare la aceste realităţi, păleşte şi nu mai foloseşte la nimic. Teoria devine searbădă iar cuvintele nu mai spun nimic. E nevoie de un alt reazem, de un exemplu concret, de o demonstrare a unui posibil mod de configura o căsnicie cu tot ce ţine de ea. E necesară o iniţiere şi o îndrumare de un anumit tip ce se sustrage oricăror canoane didactice. A fi un naş „bun“ - asta nu se poate preda şi învăţa. Ajungi la un astfel de statut prin re-trăire şi co-împărtăşire a unor experienţe unice şi particulare - purtătoare totuşi de o oarecare generalitate valorică. Ghidajul spiritual, de care se vorbeşte, nu trebuie evidenţiat sau clamat. Nu se va face un caz din asta. Un naş nu trebuie să promulge norme sau să profereze - de la înălţimea „experienţei“ lui! - mai ştiu eu ce principii sau linii de evoluţie. E foarte posibil ca acestea - dacă sunt - să nu se potrivească deloc cu felul altora de a fi. E mai degrabă un observator tăcut, un însoţitor calm, ce punctează câştigurile pozitive ale celor pe care-i „îndrumă“ şi reflectează la cum să facă, din inerentele alunecări, prilejuri de fortificare şi de mers înainte.

Pentru naşi, o astfel de îndrumare - survenită la o anumită vârstă - ar mai putea fi luată şi ca o formă de împlinire prin alţii, o prelungire sau o pre-dare a unei bucurii resimţite pe cont propriu şi care poate spori (reînvia?) prin purtarea ei spre alţii. Vine o vreme în care acumulările de pricepere şi de simţire ies la lumină şi trebuie puse la treabă. Expansiunea afectivă constituie o nevoie esenţială iar atunci când îşi găseşte un „teren“ rezonator produce efecte nemaipomenite la cei implicaţi direct, dar şi la cei din jur.

Naşii sunt nişte martori şi garanţi - în faţa lumii şi a lui Dumnezeu - a unei hotărâri responsabile, luate de două fiinţe care au decis să se unească pentru totdeauna. Ei nu sunt simple elemente de decor, nişte fantoşe ce trebuie să joace un rol pasager, ci devin nişte co-genitori ai noii realităţi spirituale - familia pe cale de a se naşte. A-ţi asuma rolul de „părinte spiritual“ e un lucru mult mai complicat decât a fi părinte pur şi simplu. Relaţia tată-fiu, mamă-fiică are la bază o mecanică naturală care, în firescul ei, poate rezolva de la sine multe probleme. Cealaltă relaţie, naşi-fini, trebuie să-şi procure o bază afinitară în mod progresiv, cumulativ, prin încercări şi erori, prin experimentare, prin reflectare. Ea presupune o alchimie aparte, un amestec de devoţiune şi obiectivitate, de căldură şi fermitate, de angajare şi neutralitate, în doze ce mereu se schimbă şi se re-contextualizează. O atare relaţie se auto-generează şi se amplifică prin numeroase prilejuri de viaţă ce nu pot fi surprinse sau trecute în revistă după un parcurs foarte clar.

Până unde poate merge acest ghidaj? Până la ce nivel coboară consilierea? Întrebare grea, ce nu-şi găseşte uşor un răspuns. Până acolo unde noul angrenaj afectiv permite o astfel de determinare. Principial, se convine asupra faptului că naşii pot interveni anticipativ - pentru a preîntâmpina alunecări nesănătoase, sau participativ - când mecanismul se gripează. E nevoie însă de pregătirea unui teren de încredere şi de solidaritate reciprocă, de acceptarea tacită de către părţi a unei „uniuni“ de voinţă întru statornicirea binelui, frumosului, bucuriei, armoniei. În fond, cuplul naşilor funcţionează ca un for corector, ca o sursă de îndreptare ce stă mereu înainte luminând direcţii şi căi.

Comparativ cu alte forme ale cuplajului formativ (profesor-elev, maestru-discipol), instituţia naşilor mai are o calitate: este aureolată de harul divin şi de normativitatea dumnezeiască. Ratificarea unei astfel de legături se face sub oblăduirea lui Dumnezeu. Chiar dacă ea se edifică pe o bază concretă, imanentă (inter-cunoaşterea şi apropierea sufletească dintre fini şi naşi), aceasta îşi sporeşte valoarea prin originarea permanentă într-un orizont sacru. De aici şi unicitatea şi altitudinea valorică a acestei legături. Dacă alte tipuri de raporturi pot fi accidentale, circumstanţiale, temporare, relaţia dintre fini şi naşi devine unică şi definitivă, fiind înscrisă pentru totdeauna pe răbojul temporalităţii şi al memoriei afective a celor implicaţi.

Naşii „moşesc“ o nouă familie, instalând în comunitate o nouă „cărămidă“ în „zidul“ persistenţei ei. Nu ei au conceput-o, dar ei sunt cei care o prezintă în faţa lumii şi a lui Dumnezeu. Ei sunt cei care asistă la metamorfozarea unei iniţiale prietenii sau iubiri în familie (desigur, metamorfozarea nu anulează componentele de plecare, prietenia şi iubirea). Experienţa matură a naşilor şi entuziasmul specific al tinerilor căsătoriţi aduc o boare de prospeţime, de speranţă şi de consistenţă, care dau sens şi fac viaţa tuturor mai valoroasă. Întemeierea şi re-întemeierea, ca atitudine şi acţiune, e contaminantă, circulă de la unii la alţii. Finii învaţă cumpătarea şi înţelepciunea din experienţa naşilor, naşii învaţă (sau îşi aduc aminte) cum e să te bucuri de lucrurile simple, de puţinul şi avântul începuturilor.

Naşii pot juca rolul de arbitri imparţiali, de repere echidistante în situaţiile mai tulburi ce pot apărea, unde nu pot interveni atât de uşor părinţii care, involuntar, ar exprima opinii - poate - subiective. Din punct de vedere formativ, naşii pot duce mai departe ceea ce au început părinţii. Sunt aspecte ale vieţii pe care aceştia le pot gestiona mai bine decât părinţii naturali, care vor veni, e de presupus, cu inerentele şi fireştile parti-pris-uri. De la naşi se poate ivi o sugestie, o povaţă, o îndreptare cu un alt grad de obiectivitate, de realism, de detaşare.

Naşii sunt un fel de „duhovnici“ ai noii familii. Fără har, ca şi mirii, pentru că acesta trebuie căutat, cu toţii dimpreună, în altă parte…