Egoismul pus la treabă

▲ Pentru a scăpa de banal, oamenii îşi complică viaţa, străduindu-se să mimeze fericirea ▲

În afară de cei care au atins sau măcar au înţeles sfinţenia, cu toţii suntem încercaţi, mai des ori mai rar, de nefericire. Nefericirea e strigătul dinăuntrul sufletului sătul de materialitate, de superficialitate, de banal. Omul nefericit trăieşte un dureros sentiment al nevalorificării maximumului său, al unei existenţe târâte în vârtejul banalului.

Dar cum să te smulgi din vârtejul programului zilnic, atât de uşor anticipabil, atât de văduvit de seva hrănitoare de suflet?

Banalul care nefericeşte nu are legătură cu rutina zilnică pentru că, la urma urmei, însăşi asceza sfinţilor e tot o rutină şi n-are nimic de-a face cu noutatea. Dar sfinţii, deşi nu se bat pentru cucerirea înălţimilor din societate, nu fac călătorii în jurul lumii etc., totuşi nu se arată niciodată frustraţi, plictisiţi, nemulţumiţi de ce văd în jurul lor. Şi chiar atunci când îi încearcă plictisul (li se mai întâmplă şi lor), în nici un caz nu se scufundă în mocirla deznădejdii şi nu trag astfel concluzii definitive despre viaţă.

Ştim prea bine că un gest ori o situaţie rareori are aceeaşi semnificaţie pentru două persoane diferite. Mai ştim că fericirea, mulţumirea de sine apare după nişte algoritmi atipici, necuantificabili - chiar paradoxali - şi nu au legătură cu bogăţia ori funcţiile înalte. De exemplu, deşi cineva poate trăi un sentiment de nefericire când vede pe stradă o maşină pe care şi-o doreşte, cel care se află în ea nu e obligatoriu să fie şi fericit. Aşa se explică şi faptul că, pe aceleaşi străzi cu mâzgă ale unui oraş, cineva poate zâmbi în fiecare zi, iar altcineva niciodată.

Pentru a scăpa de monotonie şi a uita de nefericire, oamenii au inventat tot felul de lucruri şi ocupaţii: lupta pentru poziţii sociale cu vedere spre mulţime, călătoriile în locuri exotice (mai ales pentru fotografiile care vor fi arătate cunoştinţelor la întoarcere), cluburile exclusiviste, maşinile după care ceilalţi întorc privirea, televiziunile cu telenovele ori ştiri exagerate, casele luxoase, amantele ş.a.m.d. De fapt, pentru a scăpa de banal, oamenii îşi complică viaţa, străduindu-se să mimeze fericirea. Aproape că nu mai crede nimeni că fericirea este o realitate, ci doar un răspuns al nostru ce trebuie să concorde numaidecât cu părerea celorlalţi despre noi.

Poate că acestei lumi agitate şi nefericite ar trebui să i se vorbească mai apăsat despre păcat, dar nu pornind de la frica de Dumnezeu (pe care oamenii din ziua de azi nu prea o mai au), ci chiar de la egoismul şi individualismul atotstăpânitor astăzi. E clar, tot stufărişul de vicii şi ţesătura de complicaţii inutile în care s-a prins omul secolului nostru nu este altceva decât treaptă spre păcat. Dar cum să-i spui asta în faţă, fără a risca să fii numit anacronic, închis la minte, dar, mai ales, să nu arunci cuvintele în van?

Probabil că soluţia poate fi găsită plecând de la sentimentul eşecului purtat de cei care-şi fundamentează existenţa pe complicaţia nimicului (deturnându-l, să zicem, într-un sens pozitiv). Probabil că mai eficient ar fi să i se spună cuiva „Iubeşte pe aproapele, ca să fii fericit!“ decât „Iubeşte-ţi aproapele, că altfel te bate Dumnezeu“. S-ar reuşi, astfel, un lucru incredibil: egoismul ar fi pus la treabă, în favoarea aproapelui!