Elogiul superstiţiei

Repulsia faţă de prejudecăţi este tot atât de ipocrită ca aversiunea faţă de superstiţii. Ideea că trebuie să ne dezbărăm de prejudecăţi pentru a gândi limpede e o enormitate scolastică, cum tot enormitate e nuanţa potrivit căreia superstiţioşii sunt minţi obtuze. În realitate, un spirit fără prejudecăţi e steril, la fel cum, fără superstiţii, acelaşi spirit e superficial. Altfel spus, un gânditor e cu atât mai fecund cu cât ştie să-şi pună în lumină zestrea de elemente preconcepute, iar un om e cu atât mai profund cu cât priveşte lumea prin ochelari mai încărcaţi de evlavie temătoare. Nimeni nu ar putea spune ceva nou dacă n-ar avea capul doldora de prejudecăţi.

În privinţa aceasta, lucrurile sunt clare: gândim pe seama unor intuiţii pe care nu le-am căpătat în chip logic, cu alte cuvinte materialul judecăţilor noastre stă în nişte elemente care ne preced gândurile şi care, tocmai de aceea, sunt prejudecative. Tot ce ţine de biologia şi sufletul unui om e de dinaintea oricărei judecăţi discursive, şi ar fi o impietate să-i ceri să renunţe tocmai la premisele emotive ale minţii sale. La limită, un om fără prejudecăţi e o maşină care înşiruie sârguincios poncife luate din aerul epocii: un fel de automat care ar fi incapabil să ia vreo decizie, să aibă vreo inspiraţie sau să surprindă o trăsătură inedită. Un idiot previzibil căruia i-ar lipsi rădăcina emotivă a gândirii, adică resortul originalităţii. Original e numai spiritul cu rădăcini în prejudecată, adică în emoţia umorilor lui. De aceea, fără preconcepţii, orice om e iremediabil sterp, o biată copie a clişeelor care plutesc în câmpul mediatic.

În schimb, a fi superstiţios înseamnă a avea revelaţia neputinţei de a controla totul: simţi prea bine că sunt lucruri care îţi scapă şi care exercită asupra ta o influenţă de care nu poţi fugi. Viaţa ne e alcătuită în cea mai mare parte din detalii pe care nu le putem stăpâni, dar care totuşi se petrec într-o formă care ne e prielnică. Cine crede în natura incontrolabilă a vieţii şi în faptul că ea curge într-un sens care îi este favorabil, acel om e binecuvântat cu vocaţia superstiţiei. Cine se roagă ca mersul lucrurilor să nu-i vină de-a curmezişul, acela caută în lume indicii care să-i vestească favoarea misterului. Din acest motiv, superstiţiosul e un spirit superior aflat în căutare de tactici apotropaice, adică de ritualuri menite a înlătura răul. Opusul superstiţiei e luciditatea de tip ştiinţific, acea miopie plată în virtutea căreia totul poate fi stăpânit, controlat şi raţionalizat prin ambiţie calculatoare. Un spirit lucid e un pozitivist refuzând fundalul misterios al vieţii, în vreme ce natura superstiţioasă crede de-a-ndoaselea: ceea ce e esenţial în viaţă se sustrage influenţei raţionale, taina lumii putând să-ţi joace feste atunci când te aştepţi mai puţin. De aceea, superstiţiosul ştie că totul atârnă de un fir de păr şi că oricând linia vieţii se poate rupe, nici o cauzalitate materială neputând opri ominosul imprevizibil. "Ominos imprevizibil" însemnând: taina pe care n-o pricepi, dar care te înrâureşte fără voia ta. Superstiţiosul se lasă în voia misterului graţie unui respect aprioric faţă de substratul de taină al lumii. Lucidul n-are respect pentru nimic, în afara atotputerniciei raţiunii sale.

În fine, firile superstiţioase nu pot fi manipulate de apelul la argumente logice sau la retorica de tip "rezonabil". A fi rezonabil e semn de mediocritate, indiciul singur al faptului că ai renunţat să presimţi miracolul vieţii. De aceea, superstiţiosul se află într-un dialog subtil cu lumea, trăind evlavia sfioasă faţă de univers şi gustând devoţiunea faţă de mistere. Marii filosofi sunt plini de prejudecăţi şi, în intimitatea lor, mustesc de superstiţii şi evlavii temătoare. Nici urmă de concluzii luminate în discursul lor şi nici umbră de aroganţă doctă în convingerile pe care le emit. De fapt, un filosof nu are convingeri, doar intuiţii pe care caută să le transmită în jargon abstract. Când un om are convingeri, e mort din punct de vedere spiritual, credinţa în taină fiind înlocuită cu încrederea în criteriile verificabile ale adevărului ştiinţific. Să fim aşadar superstiţioşi, stând deasupra orgoliul pe care ni-l insuflă siguranţa pragmatică.