Emigrare şi evanghelizare - dimensiuni fundamentale ale Europei creştine

Fenomenul migrării, atât de obişnuit vremurilor noastre, nu este nou, ci dimpotrivă. În toate timpurile au existat popoare nomade, căutători de comori sau de viaţă mai paşnică. Nu în ultimul rând, au fost căutători de adevăr care s-au manifestat în istorie şi au coagulat masele, determinându-le să îşi schimbe locul, din punct de vedere geografic, dar şi spiritual. Să modifice nu numai longitudinea şi latitudinea situării pe Terra, dar şi scara evoluţiei sociale. De multe ori căutările se sfârşesc cu un eşec. Dar viaţa înseamnă mişcare, iar evoluţia umană, pentru a lansa o butadă, este un lung şir de eşecuri. Eşecul poate fi un argument pentru altceva, pentru o nouă metamorfoză. Până la un punct, încercarea de a schimba o anumită situaţie trebuie salutată. Dar schimbarea unui rău pentru un rău şi mai mare este un pericol. Cufundaţi în acest val iluzoriu al goanei după bani, oamenii riscă să uite valorile fundamentale, cele care îi definesc.

Un organism uman are legile lui de supravieţuire. Instinctul de conservare este uriaş. În acest scop, organismul fabrică mereu anticorpi, să se apere de viruşi. Când un intrus apare, organismul dă imediat semnalul de alarmă şi anticorpii pornesc să îl ucidă pe oaspetele nepoftit. Singura lui şansă de supravieţuire este să fie mai puternic decât anticorpii ori să îşi disimuleze prezenţa atât de bine, încât să fie acceptat ca „de-al casei“. Sunt viruşi atât de inteligenţi, încât se modifică instantaneu, în funcţie de organism, şi anticorpii nu îi mai pot detecta. Ostilitatea lor rămâne fără obiect. La fel se întâmplă şi cu migranţii. Dacă se dovedesc răufăcători, societatea civilizată se apără de ei, dar dacă sunt oameni serioşi, în cele din urmă vor fi acceptaţi.

Românii plecaţi au două tendinţe aparent contrare: să se lase asimilaţi, să se integreze cât mai bine în ţara de destinaţie, astfel încât să nu mai fie priviţi cu suspiciune, ca nişte intruşi, să scape de condiţia de toleraţi; şi a doua: să reconstituie o viaţă familială, un „acasă“ al lor, iar pentru acest obiectiv Biserica este esenţială.

Dacă pentru primul deziderat contează cum muncesc, cum se integrează, cum se prezintă în societate, pentru al doilea contează doar apartenenţa la o anumită tradiţie, de la care trebuie să se revendice.

În privinţa sentimentelor creştine, ca orice alte sentimente, şi acestea se probează în timp şi în spaţiu. Cineva care îşi părăseşte credinţa numai pentru că şi-a schimbat ţara arată că nu a avut credinţă nici aici, ci era supus unui fenomen de mimetism social sau de oportunism, în anumite situaţii.

Nu-i lipsit de semnificaţie faptul că ideea de evanghelizare a ţiganilor a apărut în acest context, al emigrării. Oamenii, odată ce au hotărât să îşi părăsească ţara, au ales să devină, într-un fel, nomazi, au devenit mai conştienţi de condiţia lor trecătoare, instabilă, nesigură. Confortul de acasă se baza cel puţin pe faptul că situaţia era cunoscută şi aparent stabilă. Plecând şi lăsând familia în urmă, de cele mai multe ori lucrurile scapă de sub control, familia se năruieşte, bani prea mulţi nu se strâng. Sunt şi cazuri fericite, când membrii familiei se regăsesc, sub auspicii mai bune. În orice situaţie, rolul Bisericii este acelaşi: de sprijin şi sfătuitor. Oricât de radical s-ar schimba vieţile oamenilor, Biserica rămâne neschimbată, mereu la dispoziţia credincioşilor, ceea ce oferă un confort psihic deosebit.

Misionarismul este o componentă de elită a emigraţiei, întrucât oamenii pleacă nu pentru a-şi spori averile materiale, ci pe cele sufleteşti. Ei pleacă din altruism, dar relaţiile de simbioză şi de schimb sunt comparabile. Misionarul dăruieşte ceva din sufletul său, din energie şi persuasiune şi i se oferă încredere şi recunoştinţă. Nu întotdeauna… Acest dialog între noul venit şi localnici capătă frecvent accente dramatice, este mereu prezent, la toate nivelele, consecinţă a faptului că omul se defineşte ca fiinţă socială şi nu poate exista în afara unei comunicări. Lupta pentru supravieţuire ajunge să însemne lupta pentru dialog, lupta pentru a deveni partener de încredere într-un dialog. A fi redus la tăcere înseamnă a nu mai fi.

Dincolo de orice speculaţii, trebuie să fim de acord că există o vocaţie a credinţei, înnăscută, dar care trebuie în egală măsură cultivată şi pentru aceasta nici un efort nu este inutil. În condiţii de criză, credincioşii rezistă mai bine decât necredincioşii. Este de acceptat ideea că migranţii credincioşi se vor adapta mai repede şi mai bine la noua viaţă, decât cei necredincioşi. Este, de asemenea, rezonabil să sperăm că ei nu numai vor cere condiţii mai bune, un salariu mai decent etc., dar vor şti şi să dăruiască un dram în plus de comuniune, de bucurie şi decenţă, celor cu care vor intra în dialog. În loc să fie deformaţi de o societate care îi devoră, ei ar putea deveni un exemplu de onestitate şi credinţă. În loc să fie creştini câteva ore pe săptămână, cât durează Sfânta Liturghie, ei ar putea fi creştini mereu, toata viaţa.