Emilian Popescu, profesorul octogenar

Când am început studiile teologice la Bucureşti am auzit din primele zile numele profesorului de bizantinologie Emilian Popescu.

Circulau fel şi fel de vorbe, cele mai multe amintind despre exigenţa sa arhicunoscută deja studenţilor teologi. Am trecut şi eu prin febra şi emoţiile examenelor sale pentru care se învăţa „pe rupte“. La profesorul Emilian Popescu nu te puteai prezenta oricum, nu-ţi accepta aproximaţiile, iar daca aveai neşansa să nu reţii un nume sau un amănunt din curs, trebuia să vii la reexaminare.

Profesorul acesta, care continua disciplina marelui bizantinolog Alexandru Elian, ţinea mult la materia lui. Era vocaţia dascălului care făcuse cercetări temeinice în domeniu, punând în valoare toposuri încărcate de istorie şi sfinţenie. Din trăinicia pietrelor care i-au trecut prin mâini în şantierele arheologice şi-a făcut un stil inconfundabil în cariera didactică şi-n lucrarea de fiecare zi.

La împlinirea a 80 de ani de viaţă profesorul Emilian Popescu a fost omagiat cu „asupră de măsură“. Patriarhul ţării, cu profesori şi studenţi l-au felicitat şi i-au adresat cuvinte frumoase care cinstesc persoana şi preocupările lui remarcabile.

Acribia profesorului Emilian Popescu pentru studiile teologice şi arheologice este binecunoscută. Despre aceste aspecte pot face referire mulţi profesori din şcoala teologică românească.

Eu aş vrea să mă opresc asupra unor lucruri de suflet, legate de cel sărbătorit.

După ce am terminat cursul de bizantinologie, temutul profesor mi s-a revelat într-o lumină nouă. Când venea la Iaşi pentru o săptămână sau două, domnul Emilian Popescu îşi începea ziua în biserică, în Catedrala mitropolitană, lângă moaştele Sfintei Parascheva, cea mult milostivă şi ajutătoare. Fie că poposea mai mult, fie că rămânea doar câteva minute, profesorul îşi primenea sufletul în preajma Prestolului pe care se aducea jertfă Mântuitorul lumii. Participa uneori şi la Liturghiile solemne oficiate de chiriarh sau de părinţii Catedralei, îngenunchea alături de ceilalţi credincioşi la anumite momente liturgice şi trăia profund Taina care se săvârşea înaintea ochilor săi. Altădată, îşi încheia ziua ascultând paraclisul Sfintei Parascheva, faţă de care nutreşte o mare evlavie. Din acest motiv i-a cerut personal Mitropolitului Moldovei binecuvântarea ca unele veşminte care au acoperit moaştele Sfintei Parascheva să fie dăruite unor biserici din Bucureşti ori din Vâlcea-i natală.

Un suflet sensibil

Profesorul Emilian Popescu are o legătură specială cu Liturghia. Rugăciunea lui la astfel de slujbe vine din credinţa şi evlavia în care a fost crescut şi educat în casa unui bun cântăreţ bisericesc, care şi-a îndrumat fiii în duhul autentic ortodox, învăţându-i să caute în lumea aceasta efemeră lucruri esenţiale, care merg cu noi în veşnicie. Crescut în psalmodia imnelor bisericeşti, fiul dascălului din Orleştii Vâlcii a păstrat în inima lui, asemenea fratelui său, Ion, arhidiaconul şi compozitorul, dorul după Liturghie şi după înălţimile psaltichiei, atmosferă retrăită mereu la fiecare slujbă, la fiecare rugăciune particulară, la fiecare plecare a genunchilor.

Omul acesta preocupat de cursuri şi studii temeinice, aspru la examene şi dur la prima vedere este, în acelaşi timp, un suflet sensibil.

A trebuit să recunosc acest lucru văzându-l aproape de unii discipoli, mergând ore în şir pentru a le fi alături la momente grele sau fericite, plângând cu cei ce plâng şi bucurându-se cu cei ce se bucură.

Mai mult, în urmă cu câţiva ani, la un doctorat, susţinut la Iaşi de un foarte apropiat ucenic, profesorul Emilian Popescu a şi lăcrimat, mărturisind că este una dintre cele mai importante zile din cariera sa universitară, o zi pe care o aştepta de mulţi ani.

O inimă bună şi o dorinţă de progres

În unele momente, profesorul Emilian Popescu a fost critic, şi-a exprimat păreri şi judecăţi intransigente şi poate n-a căutat drumul cel mai scurt până la inima interlocutorului.

Avem uneori însă bucuria neaşteptată de a găsi înăuntrul unui om ce pare distant, o inimă bună şi o dorinţă de progres spiritual şi academic, aşa cum se aşteaptă astăzi de la tinerii învăţăcei întru ale teologiei.

Bizantinologul şi arheologul Emilian Popescu s-a întâlnit în multe rânduri cu sfinţii tomitani, în arealul cărora a lucrat ani în şir drept cercetător în cadrul Institutului de Arheologie al Academiei Române. În Scythia Minor, în amurgul zilelor de trudă, cercetătorul atent va fi auzit în preajma mormintelor sfinţilor şi-n vestitele cetăţi ale vechiului imperiu cuvinte negrăite. Pe toate acestea le-a păstrat în inima sa… .

Preocupat de lucruri serioase şi sfinte, cu gândul îndreptat mereu spre Domnul istoriei, profesorul Emilian Popescu păşeşte pragul celor 80 de ani în rugăciunea şi recunoştinţa celor cărora le-a făcut bine, le-a deschis sufletul şi mintea şi le-a dăruit câte ceva din agonisita duhovnicească şi modelul său de viaţă inconfundabile.