Eminescu, etalon pentru vremurile de ieri şi de azi

Eminescu reprezintă o comoară spirituală a românilor. Personalitatea sa este uimitoare şi pilda care ne-o transmite este unică. El este uimitor prin realizările sale, pe care ni le-a lăsat moştenire şi pe care nu ştim să le preţuim îndeajuns, este uimitor prin profunzimea demersurilor sale spirituale, ca şi prin multilateralitatea sa. Eminescu a avut o viaţă scurtă, dar cât de plină a fost ea prin ceea ce ne-a lăsat în urma sa!

A fost un om întreg, deosebit de înzestrat, cu rare însuşiri şi multă ştiinţă, sclipitor în gândirea sa, cu o rară putere de asociere a cuvintelor, întemeiată însă pe cunoaşterea cea mai desăvârşită a sensurilor şi forţei lor. Setos de a înţelege multiform tot ceea ce îl înconjura, de a descifra tainele naturii şi ale omului, acordând o însemnătate primordială vieţii spirituale, privind spre trecut ca temelie a înţelegerii, l-a interesat timpul trăit de el şi n-a uitat problemele viitorului.

Viaţa sa a fost frământată, până ce va ajunge la tragica pierdere a raţiunii, când asupra minţii sale atât de rare s-a coborât greaua perdea care l-a despărţit de lumea reală. În cursul vieţii, a avut de înfruntat încercări şi adversităţi, neînţelegere din partea multor contemporani, greutăţi care nu se cuveneau a-i fi aşezate pe umeri şi a-i stânjeni, dacă nu chiar răpi prin meschinătatea lor rara sa capacitate de creaţie. Nu toţi au ştiut să-i aprecieze valoarea însuşirilor şi a operei sale şi, din păcate, nedemni contestatari se întâlnesc până astăzi, neţinându-se seama, înainte de toate, de importanţa lui Eminescu şi a operei sale pentru naţiune, dar şi pentru umanitate.

Creaţia sa poetică îşi păstrează valoarea prin unicitatea ei, printr-o formă de rară frumuseţe, care înfruntă timpurile de un secol şi aproape încă o jumătate de la dispariţia lui şi printr-un fond inegalabil de idei îmbrăcate în hainele strălucitoare ale unei forţe de exprimare excepţionale. Construcţii de o rară frumuseţe sunt totodată înzestrate cu o putere remarcabilă de a învăţa şi sfătui pe cititorul de ieri, de astăzi şi sperăm şi de mâine.

Sfera sa de interes este multilaterală în poezie, dar şi în toată larga sa arie de preocupări. Eminescu, paradoxal, nu a trăit în afara timpului său şi a problemelor sale. Dimpotrivă, poetul a fost un om al cetăţii, necontenit preocupat de problemele esenţiale ale lumii şi ale societăţii. "Turnul de fildeş" nu exista pentru el şi nici izolarea faţă de semenii săi, căci prin gândul şi scrisul său el îşi afirma prezenţa în mijlocul lor. Cât de dezvăluitoare sunt manuscrisele sale în a ne dezvălui personalitatea sa reală!

Om al timpului său, a trăit extraordinara epopee a începuturilor României moderne. Venit pe lume la mijloc de veac, doar cu cinci ani înaintea Unirii Principatelor, trăindu-şi tinereţea la sfârşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi în prima parte a domniei lui Carol I, şi-a marcat prezenţa nu doar prin nemuritoarele sale versuri, ci şi prin activitatea sa de ziarist comentator la "Timpul". Este o latură a vieţii şi faptei sale căreia nu i s-a dat şi nu i se dă însemnătatea cuvenită. Eminescu este în această privinţă un etalon pentru vremea sa, dar şi pentru timpurile noastre. Ansamblul articolelor sale ni-l dezvăluie atât de prezent în vremea sa, martor, dar şi sfătuitor, cu o rară competenţă, întemeiată pe o bază culturală rar întâlnită, cu siguranţa demersului său şi deseori cu limpezimea unor clarviziuni, unele dintre ele valabile până în zilele noastre. Mulţi dintre tinerii noştri ziarişti - dar şi vârstnicii! - pot găsi în aceste articole ale lui Eminescu exemplu de profesionalism, ele fiind construite pe baza unei informări şi a unei documentaţii temeinice, cu fermitate şi obiectivitate şi cu un rar talent, unele dintre ele dându-ţi impresia că au fost scrise astăzi!

Eminescu a mai fost şi un însufleţitor, angajat cu pasiune în unele proiecte naţionale, conducător de organisme studenţeşti la Viena, dar şi militant pentru naţiunea sa şi ţelurile ei. Îndrăgostit de trecut, a fost un fervent şi dăruit slujitor al ţării sale, al programului de construcţie naţională.

A murit când nu împlinise încă 40 de ani şi când tristul văl al demenţei îl cuprinsese. Abia după moarte a fost perceput în dimensiunile sale reale, ceea ce n-a împiedicat ca din vreme în vreme pigmei contestatari să încerce să-l dărâme de pe soclu, contestându-i până şi funcţia de poet naţional. Dar dincolo de rele-voinţe şi de dorinţi denigratoare, Mihai Eminescu rămâne pentru români ceea ce se cuvine: una din marile personalităţi ale naţiunii şi ale umanităţii, opera sa afirmându-l triumfător dincolo de veac!