Episcopul Melchisedec Ștefănescu, luptător pentru unirea și unitatea românilor

Suntem în 2018, anul unității de credință și de neam, când cinstim nu doar mă­rețul act de acum un veleat, ci și pe toți luptătorii români care, de-a lungul timpului, au slujit acest ideal național cu toată ființa lor. Printre ei, un loc de frunte îl ocupă luminatul Episcop Melchisedec Ștefănescu, de la a cărui naștere, pe 15 februarie, se împlinesc 195 de ani. De aceea se cuvine să ne amintim de paradigmaticele sale fapte și cuvinte puse în slujba unității de neam și țară. Nu ne propunem să încropim aici o schiță biografică a vieții sale. Ar fi spațiul insuficient ca să putem cuprinde în câteva fraze personalitatea uriașă a eruditului vlădică romașcan. Dorim a evidenţia, ­însă, poziția sa față de unitatea de credință și cea statală a ­tuturor românilor.

Teolog învățat, personalitate culturală de frunte a secolului al XIX-lea, Episcopul Melchisedec Ştefănescu a luptat cu toată ființa pentru afirmarea neamului în unitate geopolitică şi pentru creşterea rolului Bisericii în viaţa poporului. De numele lui Melchisedec Ştefănescu se leagă marile evenimente istorice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea: Unirea Principatelor, Independenţa de stat a României şi Autocefalia Bisericii noastre strămoșești. La toate acestea vlădicul a fost prezent prin cuvânt sau faptă, dovedindu-se nu doar un mare ierarh, teolog, om de cultură, pedagog sau istoric, ci şi un om al cetăţii, activ implicat în prefacerile neamului și ţării sale, având intuiţia limpede a epocii, poate chiar viziunea ce a lămurit drumul nou pe care avea să-l urmeze neamul nostru.

Ales în 1857 deputat în Divanul ad-hoc din partea clerului din Huși, arhimandritul, pe atunci, Melchisedec avea să poarte pe vrednicii său umeri aspirațiile blajinilor moldoveni din acele locuri binecuvântate. Lupta pentru unirea românilor nu a însemnat o chestiune de bon ton pentru călugărul Ștefănescu. Iată ce spunea într-o predică rostită la Huși, cu prilejul hramului Catedralei Episcopale, cu vreo trei ani ­înainte de Unirea de la 1859: „... dezbinarea de astăzi a neamului românesc este semn al osândirii dumnezeiești pentru igno­ranța și neiubirea noastră, pentru egoismul nostru, pentru nebăr­băția noastră, într-un cuvânt, pentru păcatele noastre. Dezbinarea ne-a slăbit și ne-a făcut de batjocură celor dimprejur”. Vizionarul Melchisedec, pe atunci arhimandrit și director al seminarului din Huși, venea și cu soluții pragmatice: „Să jertfim niște pagube părute pentru niște foloase reale și glorioase pentru viitorul nației noastre. Să ne îngrozim de neunire, căci cel care se împotrivește Unirii Principatelor lucrează contra voii lui Dumnezeu. Iar pentru a ajunge la această fericită unire, noi avem nevoie a jertfi abuzurile și obiceiurile rele, care s-au înrădăcinat în noi: egoismul, individualismul și materialismul”. Inspiratele sale vorbe ni-l arată ca pe un vajnic apărător al românismului, stăruind cu timp și fără timp în favoarea unirii Principatelor Române, folosind cu multă înțelepciune atât catedra, cât şi amvonul. Este interesantă viziunea sa: fundamentul unirii Principatelor îl constituie însuși cuvântul Mântuitorului Hristos: „Precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, așa şi aceștia întru Noi una să fie” (Ioan 17, 21). Patriotul și, mai târziu, hăruitul ierarh considera unitatea de credință ca o poruncă divină: împlinită, ar aduce binecuvântare și pace peste cei care, în curgerea timpului, ar păzi-o. El dovedea prin cuvânt şi faptă că unirea fraților români, de același neam şi limbă, de aceeași credință şi trăire creștină, reprezintă o datorie evanghelică, după modelul unității treimice. Unitatea românilor, credea vlădicul, va duce nu numai la consolidarea elementului național şi la risipirea ani­mozităților dintre frați, ci, în egală măsură, şi la întărirea Ortodoxiei românești.

Cu doar un an înainte de unirea celor două provincii istorice românești, arhimandritul Melchisedec, simțind șansa unică rânduită de Pronia divină suflării românești, spunea în cuvântul rostit la alegerea deputaților din zona Fălciu - printre ei aflân­du-se și viitorul domn Cuza: „Sun­tem aproape de formarea adunării naționale, căreia îi sunt date destinele noastre și ale urma­șilor noștri. Voi puteți să lu­minați poporul nostru, să alungați frica noastră... pentru aceea la voi speră toată țara, tot ce suflă pe pământul patriei. Dați-ne mântuitorul care să fie mai presus în credință și nădejde decât toate valurile ce ar putea învălui corabia Patriei noastre, care să fie adevăratul părinte obștesc, stâlpul Bisericii, reazămul dreptății, hrănitorul săracilor, luminătorul întunecaților”. Emoționante, ba chiar pro­vi­den­țiale cuvinte! Între ascultători se găsea exact acel „mântuitor”! Scurta domnie a lui Cuza, con­dițiile nu tocmai prielnice, împotrivirea marilor stăpâniri vecine, dar mai ales realizările uriașe ale alesului poporului, cu adevărat transformară cuvintele înaltului prelat în profeții.

Episcopul Melchisedec s-a dovedit astfel, pe întreaga perioadă de luptă pentru înfăptuirea unirii, atât prin cuvântările sale, cât şi prin activitatea din cadrul Divanului ad-hoc, un mare patriot, un cleric militant la temeluirea statului național român modern. Dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza era privită de Melchisedec drept o minune, o îndurare dumnezeiască pentru ­neamul românesc. De aceea a și îndrăznit a devansa prin rânduiala statornicită la Huși străvechea tradiție potrivit căreia Biserica pomenește în rugăciuni pe cârmuitorii țării: „Eu cel dintâi, în Eparhia Huşilor, l-am pomenit la sfintele rugăciuni ale Bisericii, chiar înainte de a primi ordinul de la chiriarhul meu, şi am lăcrimat de bucurie când, pentru întâia oară, am auzit pe diacon pronunţând la ectenie cuvintele: «Pentru binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domnul nostru Alexandru Ioan I, Domnului să ne rugăm»”.