Esenienii de la Qumran: sectă iudaică sau precursori ai creştinismului?

Esenienii au abandonat societatea normală iudaică, înfiinţând comunităţi separate, de obicei departe de celelalte aşezări supuse romanilor. Aceştia aveau propria literatură şi propriile tradiţii, persecutate de alţi evrei supuşi romanilor. Izolarea esenienilor de restul iudeilor era o chestiune de principiu, iar această sectă, prin modul ei de organizare, prin comunitatea bunurilor, se considera o formaţiune bazată pe ascetism şi pacifism. Această grupare izolată a trăit în zona descoperită lângă actualul Wadi Qumran în care au fost aşezate faimoasele suluri de la Marea Moartă.

Despre aceştia cercetătorii socotesc că, înainte de a se aşeza în zona pustie a Mării Moarte, locuiau în sate, lucrau în agricultură şi în alte meşteşuguri, dedicând mult timp studiului comun al moralei şi al altor probleme religioase, inclusiv interpretării cărţilor sfinte. Esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremonială, deţineau toate proprietăţile în comun, nu aduceau jertfe de animale, practicau celibatul, nu aveau sclavi, se îngrijeau de cei ce nu puteau lucra, nu făceau jurăminte, nu luau parte la activităţi militare sau comerciale şi, în general, cultivau toate virtuţile.

Istoricul iudeu Iosif Flaviu (37-100 d.Hr.) vorbeşte despre esenieni ca de o sectă evreiască, după cea a fariseilor şi a saducheilor. Esenienii au apărut în istorie sub domnia lui Ionatan (160-142 î.Hr.) şi probabil au provenit, ca şi fariseii, dintre hasidimii epocii Macabeilor.

În privinţa numărului lor, Filon din Alexandria (c. 20 î.Hr. - c. 50 d.Hr.) ne informează că, pe vremea lui, acesta se ridica la circa 4.000 de persoane şi că membrii sectei erau în toate cetăţile Iudeii, inclusiv în Ierusalim. Tot Filon din Alexandria interpretează denumirea lor ca însemnând „pioşi“, iar apariţia lor se datorează în primul rând faptului că la Templul din Ierusalim decadenţa clerului luase o mare amploare, în special în rândul tinerilor, care se îndepărtaseră de tradiţiile iudaice străvechi, acceptând influenţe străine, mai ales elenistice. Astfel, esenienii, rupând legătura cu iudaismul oficial, au ales o viaţă retrasă, grupându-se în comunităţi mici, cu reguli severe, cu avere comună şi mese rituale.

În spiritualitatea eseniană se află o serie de trăsături pe care le regăsim şi în creştinism, dar climatul general este cu totul diferit. Esenienii recomandă pocăinţa, ca şi Sfântul Ioan Botezătorul care nu aparţinea acestei secte, şi renunţarea la bunurile lumeşti, ca şi Mântuitorul Hristos care nu era adeptul lor, precum şi spiritul de fraternitate între membrii sectei, dar la ei tendinţa ascetică este precumpănitoare, deoarece nicăieri nu apare aspiraţia de a sfinţi lumea creată, ci doar de a fugi de ea.

Atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât şi esenienii îşi justificau temeiul propovăduirii lor pe cuvintele Profetului Isaia: „În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru“ (Isaia 40, 3). Dar propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul şi a esenienilor este diametral opusă, dacă avem în vedere atitudinea lor faţă de poporul lui Israel. Esenienii se enclavizaseră, părăsiseră poporul evreu, pe când Sfântul Ioan Botezătorul voia să îi aducă la Dumnezeu prin pocăinţă.

Ascetismul şi exclusivismul esenienilor îi face să se izoleze de ceilalţi membri ai comunităţii iudaice, pe care îi consideră impuri. De aici teama de pângărire şi locul important ocupat de diferitele purificări rituale în viaţa comunităţii din Qumran. Aceste tendinţe dovedesc că cenobiţii de la Marea Moartă constituiau aripa cea mai intransigentă a fariseismului şi, ca atare, nu pot fi consideraţi premergătorii Domnului nostru Iisus Hristos, Care va încerca tocmai să disloce sistemul cristalizat sub influenţa fariseilor.

Concluzionând, putem spune că a face din esenieni precursorii creştinismului şi a încerca să se găsească în învăţăturile lor originea mesajului evanghelic este un nonsens. Creştinismul nu continuă esenianismul, care se abate de la Vechiul Testament şi, din raţiuni politice, s-a izolat de majoritatea iudaică supusă stăpânirii romane.