Este secularismul un fenomen ireversibil? (II)

Dincolo de aspectele indubitabile care sugerează, venind din istorie, o secularizare înceată şi etapizată a lumii creştine, în special, şi religioase, în general, se poate observa cu ochiul liber existenţa unui fenomen dintre cele mai derutante din întregul spectru al vieţii spirituale a umanităţii de azi. Este vorba de prezenţa tot mai insistentă a "noilor religii" în cele mai multe părţi ale lumii. Asemenea neoreligii apar în sfera tuturor "religiilor clasice" mai vechi, cum ar fi hinduismul, budismul, creştinismul sau islamul, şi anume pe toate continentele. O prezenţă foarte densă se resimte în Japonia, America de Sud şi Africa. Apariţia şi răspândirea lor surprinzător de rapidă sunt cunoscute insuficient de publicul european. Din păcate, până nu cu mult timp în urmă, nici ştiinţa religiilor şi nici teologia n-au arătat un interes prea mare faţă de fenomenul neoreligios. S-a crezut, dimpotrivă, că religiile clasice au încheiat deja pentru totdeauna acest capitol al istoriei.

Cu toate acestea, astăzi e mai clar ca oricând că istoria religiilor nu s-a încheiat, ci continuă să meargă mai departe. De altfel, acelaşi proces de formare a unor noi religii a continuat şi după Hristos. Maniheismul a fost prima religie de după Hristos care s-a pretins religie universală şi, în această calitate, susţinea că ar face conexiunea între elemente esenţiale din creştinism, zoroastrism şi budism, aducând oamenilor ultima revelaţie universală. După aceea, o prezenţă şi mai activă a avut-o islamul, care a pretins misiunea de a revizui creştinismul. În fine, în afara lumii creştine au apărut şi s-au dezvoltat tot felul de religii atât în domeniul islamului, cât şi în acela al hinduismului şi budismului.

Foarte interesant în acest sens este spaţiul geografic al "noilor religii". Din acest punct de vedere, spaţiul cel mai "neproductiv" îl reprezintă, dintotdeauna, Europa. Absolut nici o nouă religie n-a apărut pe pământ european. Europa este cel mai activ continent de pe planetă şi, în acelaşi timp, şi cel mai neproductiv din perspectivă religioasă. Dintotdeauna, Europa şi-a împrumutat religiile, ca şi astăzi, de altfel, din Orient.

La rândul ei, Asia a devenit patria a nenumărate noi religii. Totuşi, aici s-au produs de-a lungul timpului câteva schimbări. La început, centrul de iradiere religioasă l-a reprezentat India. Astăzi, din punct de vedere religios, India este mai puţin activă, chiar dacă în secolul al XIX-lea, în cadrul aşa-numitului neohinduism, au apărut şi au activat tot felul de forme şi comunităţi religioase. Dimpotrivă, în prezent, ţara de origine a celor mai multe "noi religii" este Japonia. Aşa cum se ştie, vreme de secole la rând, Japonia a trăit într-o izolare totală, pur şi simplu în afara lumii, din toate punctele de vedere. După aceea, în schimb, ieşind din autoizolare, Oceanul Pacific avea să preia rolul pe care în Antichitate l-a jucat Marea Mediterană, devenind practic bazinul central al istoriei lumii (ibidem, ibidem, pp. 244-245). După ce vreme îndelungată, în Japonia, şintoismul a fost religie de stat, iar celelalte religii, cum ar fi budismul cu multele sale secte şi creştinismul cu multele sale Biserici, au fost controlate de stat, astăzi, pe fondul garantării libertăţii religioase, funcţionează legal mai bine de 400 de comunităţi religioase.

Evoluţia religioasă a Japoniei reprezintă, de altfel, cel mai concludent argument împotriva pretenţiei multor sociologi privind "ireversibilitatea" secularismului. Ca un caz aparte, Japonia a reuşit să depăşească "oferta" materialismului dialectic, acceptând o altă "ofertă", şi anume aceea neoreligioasă. A făcut acest lucru, însă, fără să arunce peste bord moştenirea şintoistă, budistă şi creştină. Desigur, un lucru similar s-a produs şi pe alte continente, dar cu nuanţele de rigoare. De pildă, în Africa şi în America de Sud, neoreligiile şi-au păstrat pe mai departe o pronunţată dependenţă interioară faţă de tradiţiile creştine din care proveneau. E vorba de acele noi religii mesianice din Africa neagră şi de neoreligiile cu o puternică amprentă spiritistă din America de Sud, dar în principal din Brazilia (ibidem, ibidem, p. 252).

La fel de bine însă şi istoria creştinismului contrazice teza pretinsei ireversibilităţi a fenomenului secularist. De pildă, deşi Revoluţia Franceză (1789) a însemnat o separaţie clară între Biserică şi Stat, ca şi propagarea pe o scară foarte largă a "cultului raţiunii" în dauna valorilor religioase şi a lui Dumnezeu, totuşi, această perioadă neagră din istoria Bisericii Catolice a fost urmată de un misionarism creştin francez fără precedent. Secularizarea Franţei creştine a fost secondată de expansiunea misionară a ordinelor monahale catolice franceze în Africa de Nord şi în coloniile africane din sudul Saharei, din Arabia, din Orientul Apropiat, din India şi din Asia de Sud-Est.

Un alt contraargument clasic împotriva ireversibilităţii secularismului ni-l oferă istoria Bisericii creştine din SUA. După victoria Revoluţiei americane şi separarea Bisericii Anglicane de stat, SUA au devenit o ţară absolut secularizată. Doar 5% din populaţie a aderat la o "Biserică liberă", restul de 95 de procente constând dintr-o populaţie înstrăinată, indiferentă sau contestatară la adresa vreunei tradiţii creştine. Abia mai târziu, odată cu expansiunea misionară de revigorare şi reînnoire a creştinismului, 70 de procente din populaţie aveau să adere voluntar la marile Biserici (ibidem, ibidem, pp. 253-254).

Celor care continuă să susţină cu obstinaţie "ireversibilitatea" secularismului le răspunde cuvântul lui Dumnezeu: "Vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam" (Matei 3, 9) sau, referindu-se la ucenicii Mântuitorului: "Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga" (Luca 19, 40).