Este viaţa menţinută artificial reală ori doar un simulacru?

De obicei, morţile cerebrale survin în urma traumelor fizice sau a accidentelor cerebrale cunoscute şi sub numele de hemoragii subarahnoidiene. În cele mai multe cazuri, după ce s-a pus diagnosticul de moarte cerebrală, tratamentul şi menţinerea artificială în viaţă sunt sistate.

Evident, moartea cerebrală nu se poate constata cu ochiul liber, ci numai cu ajutorul aparaturii tehnice, care, pe măsură ce avansează, schimbă şi criteriile care, la un anumit punct, erau normative şi în baza cărora s-a trecut la anumite operaţii. Astfel stând lucrurile, câtă încredere putem avea în diagnosticul maşinilor?

Fiindcă moartea este, de cele mai multe ori, un proces şi nicidecum o simplă tranziţie de la o stare la alta, nici până astăzi nu s-a ajuns la un consens unanim cu privire la standardizarea criteriilor după care o persoană poate fi considerată ca decedată. Fiecare ţară, în funcţie de legislaţie, obicei, psihologia populaţiei şi politica medicală, a adoptat şi aplicat diferite criterii, de aceea medicii trebuie să verifice foarte atent diagnosticul de moarte cerebrală sau „stare vegetativă“, deoarece această stare poate fi doar temporală, indiferent de durată. Apoi, în declararea morţii cerebrale medicul trebuie să verifice ca pacientul să nu se afle în starea respectivă din cauza unor sedative (tratamente medicamentoase), a unor intoxicaţii, să nu existe respiraţie şi răspunsuri reflexe, encefalograma să nu înregistreze activitate electrică etc.

Paradoxal, deşi moartea cerebrală este aleasă ca fiind cel mai sigur criteriu, este totuşi cel mai contestat, atât de medici, cât şi de filosofi, antropologi şi teologi. Unii specialişti contestă certitudinea morţii cerebrale totale, deoarece, chiar dacă o persoană s-a diagnosticat astfel, în trupul său mai pot fi constatate activităţi hormonale, presiune sangvinică, anumite reflexe necondiţionate, metabolism etc. Din acestea rezultă că moartea cerebrală singură este incompletă pentru a diagnostica un deces. Un alt reper, mai profund, a fost considerat moartea persoanei, cu riscul ca persoana să fie redusă doar la un organism determinat de un sistem nervos complex (ori persoana este mai mult decât o simplă reacţie la un reflex, mai mult decât o activitate biologică, mai mult decât suma unor interacţiuni sociale).

Inexistenţa unui criteriu unanim acceptat a determinat ca recoltarea de organe din persoanele declarate în stare vegetativă (moarte cerebrală) să înceteze. Însă, o analiză postmodernă consideră această decizie injustă, ţinându-se cont, în primul rând, de nevoia şi cererea de organe vitale, numărul de vieţi care ar putea fi salvate sau ameliorate doar dintr-un singur organism care vegetează, iar în al doilea rând, de conceptul de cyborg, o combinaţie fericită dintre un organism şi o maşină (aparat). Acest fapt ridică noi dileme morale: este o astfel de persoană, întreţinută artificial în viaţă doar de către aparate, vie, cu toate că, din punct de vedere neuronal, este moartă? Apoi, este moral să permitem ca o persoană aflată în asemenea situaţie ireversibilă să fie ţinută în „viaţă“ de către aparate până când se găsesc primitori compatibili de organe, ca apoi acea persoană să fie, pur şi simplu, masacrată pentru acest scop? Este moral ca o astfel de persoană aflată într-o stare ireversibilă, dar menţinută în viaţă, să ocupe aparatele (care sunt foarte puţine până şi în cele mai renumite clinici şi spitale), iar alte persoane cu potenţial de redresare să moară fiindcă altcineva stă în locul lor? Este viaţa menţinută artificial viaţă reală sau este doar un simulacru al vieţii şi, dacă este astfel, se aplică aceleaşi reguli ca în viaţa reală? De cele mai multe ori, aceste dileme abstracte la care s-a ajuns prin intermediul tehnologiei se rezolvă în chip utilitarist în detrimentul unei morale, fie ea şi civile. Trebuie să luăm în considerare şi faptul că medicina, ca multe alte ştiinţe, de fel foarte avansate, poate spune multe despre noi, dar nu poate elucida cine şi ce suntem noi. Definirea morţii doar după principiile utilitariste kantiene, ca un bun mai mare să survină, implică o redefinire continuă, creând nu numai instabilitate, ci şi posibilitatea ca o persoană dorită sau nedorită să fie trecută la cele veşnice oricând interesul o cere.

Aceste teorii legate de moartea cerebrală dezvoltă şi impun un dualism (eul fiind redus doar la conştiinţa generată de creier, trupul fiind exclus), care este străin spiritului şi dogmelor creştine.