Eternitatea artistului

La aproape cinci ani de la marea trecere şi în preziua venirii sale pe lume (la 26 august 1928) la Sadaclia, în Tighina, Basarabia, „meşterul de subţire“ Adrian Podoleanu şi-a arătat iar chipul iubitorilor de frumos printr-o expoziţie „In memoriam“, deschisă la Galeria „Sfânta Vineri“ din Iaşi. E prima înfăţişare expoziţională postumă a acestui artist exponenţial al şcolii ieşene de după război. Evenimentul s-a produs graţie iniţiativei custodelui galeriei, pictorul Eugen Mircea, fost student al lui Adrian Podoleanu, şi datorită strădaniilor familiei, îndeosebi ale doamnei Georgeta Podoleanu, muzeograf de ţinută şi veritabil „paznic de far“ al memoriei soţului ei.

Cele 35 de lucrări de pe simezele retrospectivei, peisaje, portrete, naturi statice, realizate în întreaga gamă de tehnici la care a apelat artistul, desen în cărbune, acuarelă, guaşă, pastel, ulei, tehnici mixte, dau măsura rostirii originale şi viguroase a acestui creator în câmpul artelor frumoase româneşti. Personalitatea lui Adrian Podoleanu s-a configurat în timp prin fuziunea fericită şi organică a două direcţii şi viziuni artistice. Din mediul artistic clujean, în care s-a format mai ales sub îndrumarea lui Aurel Ciupe, pictorul şi-a însuşit lecţia rigorii, sobrietăţii şi solidităţii compoziţionale. La Iaşi, oraşul vieţuirii sale după studiile universitare, s-a întâlnit cu un mod diferit de a concepe actul creator în pictură, unul ce punea accent pe cromatismul jubilant şi pe o atmosferă în care pulsau lirismul şi sugestia. Pictorul statornicit în cetatea celestă a Moldovei era el însuşi un poet al culorii, pe care o aşeza pe şevalet cu acea candoare şi vibraţie încercate încă din copilărie în faţa mirificelor privelişti lacustre de pe malul Cogâlnicului, afluent al Nistrului. Aspira să transpună în încercările sale plastice acele frumuseţi cum altele nu-s, dăruite cu generozitate de peisajul românesc. Purta în bandulieră uneltele de lucru şi deprinsese la Cluj cu seriozitate şi temeinicie mânuirea lor. Era în stare, împreunând sobrietatea transilvană cu spiritul mai liber şi mai sentimental al moldovenilor, să-şi creeze formula proprie. În plus era animat de o mare ambiţie a afirmării, dublată de acea putere a muncii şi suferinţei, ce-o moştenise de la înaintaşii săi plugari.
Cu aceste daruri, sporite mereu prin tenace confruntare cu semenii breslei şi mai ales cu el însuşi, Adrian Podoleanu a pornit pe drumul spinos al creaţiei, convins însă că poate dobândi locul său sub soarele artei. Stabilit la Iaşi în 1957, îndată după absolvirea facultăţii, el şi-a construit statornic şi mereu ascendent o carieră prodigioasă de artist cu panaş şi pe aceea de dascăl cu vocaţie şi dăruire la cea mai înaltă şcoală de arte frumoase a Iaşilor. A fost mereu preocupat să se exprime în consonanţă cu tendinţele cele mai noi ale plasticii, fără a rupe însă legătura cu marea tradiţie românească în materie. Un moment decisiv în conturarea căii de urmat şi a modalităţilor sale de expresie a fost reprezentat de întâlnirea cu maestrul Alexandru Ciucurencu la Bucureşti, de la care a desluşit şi mai bine taina tăieturii moderne, ce îmbrăţişa însă marea linie a artelor dintotdeauna. Bizuindu-se pe o bună, profundă cunoaştere a meşteşugului, deschis, receptiv în faţa noului, reflexiv şi laborios, mistuit de nerostit, în acelaşi timp, Adrian Podoleanu a izbutit printr-un demers continuu şi stăruitor să-şi găsească modalitatea proprie, în stare a-l individualiza, una consonantă cu bogatul său cosmos sufletesc şi cu valorile binelui şi frumosului.
Şi-a fixat dintru început ţinte înalte. A voit ca prima sa expoziţie personală să se deschidă la Bucureşti, în centrul mişcării artistice naţionale, spre a se supune celei mai înalte şi exigente judecăţi critice, statuând în felul acesta drumul de urmat în viitor. A expus în 1963 la Galeriile de Artă din Calea Victoriei 132. Ecourile au fost din cele mai favorabile. Un critic de talia lui Petru Comarnescu a făcut atunci observaţii dintre cele mai măgulitoare şi mai cu seamă stimulative în privinţa viitorului tânărului pictor. Acesta a remarcat în cronica sa că Adrian Podoleanu este cel care a înţeles cel mai bine poezia, muzicalitatea şi armonia lui Theodor Pa­llady şi a adăugat ca un elogiu suprem că le-a dus mai departe „prin felul cum sugerează fluiditatea atmosferei“. Într-adevăr, dincolo de ţesătura compoziţională, totdeauna coerent şi rafinat articulată, de virtuozităţile cromatice, se remarcă în creaţiile lui Adrian Podoleanu o ambianţă ca de vrajă, înlăuntrul căreia peisajele, florile, obiectele naturilor moarte capătă virtuţi totemice şi mitice. Se distinge, perceput dintr-o ochire, un palpit poetic, izvorât din trăirile intense şi uimirile ingenue ale meşterului, care vădeşte o impresionantă capacitate de transfigurare a realităţii. Pictorul este rapsodul şi observatorul sagace al lumii înconjurătoare, în transcrierea sa se opreşte la ceea ce este esenţial, definitoriu şi totodată încântător. În acuarelă mai cu seamă, tehnică în care artistul s-a impus ca unul dintre maeştrii incontestabili ai genului, toate aceste elemente se împreună în căutarea sublimităţii. Dar şi în ulei Adrian Podoleanu e preocupat de acelaşi inefabil al lumii înconjurătoare, căruia râvneşte să-i redea splendorile. Izbuteşte, revelând comorile cele ascunse ale peisajelor, conferind compoziţiilor sale preţioasele transparenţe din acuarelă, obţinute printr-o combinare marcă proprie a culorilor de apă, aşternute la început pe suportul de lucru, cu substanţele grase, ce constituie pigmentul marii picturi.
Peisagist de vocaţie, orfevrier în naturi statice, meşterul este şi un portretist de vână. Nu atât iscusinţa redării trăsăturilor fizionomice impresionează, cât citirea interiorităţii sufleteşti şi de caracter. Mai mult, deseori privirea e şăgalnică, pătrunzând în ascunzişurile sufleteşti cu acel humor plin de spirit al moldovenilor, căruia Creangă i-a dat înălţimi inegalabile. Revelatorie şi emblematică este în această privinţă pânza de mari dimensiuni „Brigada“, un veritabil panopticum al breslei plasticienilor ieşeni, înaintea căreia pictorul se zugrăveşte smerit. El nu se cruţă nici pe sine atunci când se oglindeşte în autoportrete, aşa cum e cazul în „Autoportret teribilist“, sub semnul căruia stă această expoziţie memorială. Lucrările de pe simeze luminează grăitor reliefurile unei personalităţi creatoare puternice şi originale. Fost-am poftiţi prin acest act de restituire să dăm glas îndemnului arghezian, care cerea să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu. E o chemare mereu actuală cu privire la toţi acei creatori care au înavuţit cu operele lor patrimoniul cultural naţional. Adrian Podoleanu se numără printre aceştia. E unul din corifeii artelor frumoase de la Iaşi din perioada postbelică.